Comoara din vis

Egiptul mă cheamă la el cu ardoare,

Nisip, deşert, piramide, si multe raze de soare!

Dorm într-un hamac, si mi se pare,

C-aud cantecul pietrelor rare!

Un faraon, care candva era un zeu,

Acum, ar vrea măcar într-un muzeu,

Căci zace pierdut si plange mereu

Ca nimeni nu-l caută, sub labele de leu!

O regina - un talisman fermecat,

Spre el mereu m-au chemat!

E păzit de un bărbat,

În pietre rare si aur placat.

Mă cheamă o stea înspre ea,

Ea luminează mereu calea mea,

Anubis păzeste cupa si bea,

Din nemurirea cu gust de stea.

Neferti îmi canta din harpa de aur,

Spre mine aleargă-n galop un taur,

Dar totul se spulberă-n vant ca un abur,

Căci drumul e greu, destinul e dur...

Cand credeam ca totu-i pierdut,

Am desluşit un secret absolut,

Cand am visat-o pe zeiţa Mut,

Care-mi arată drumul de lut.

Drumul de lut, duce spre o piramida,

Ascunsă cu har, prin jungla aridă,

Păzită în negura timpului de lumea avidă

Si n-aveam sa ştiu ca soarta urma să-mi suradă.

Si drumul greu pe care-am apucat,

Mă face sa simt, ca sunt mai bărbat,

Si-ajung acolo, într-un sat de lume uitat,

Păzit din umbra, de un soldat!

Intrand în vorba, mancand o ciorbă,

La soldat în casa, am văzut o tolbă

Ce era încrustrată, cu o glifă albă,

Pe care mi-am pus-o, la gat într-o salbă.

Apoi am simţit, un drum infinit,

Spre care demult am ravnit,

La drum din nou am pornit,

Si spaţiul mirific, cred c-am găsit.

Piramida de aur, luceşte în zare,

Decat piramida lui Keops, este mai mare,

Inima-n piept, îmi joacă si-mi sare,

Fiorul îl simt, cum se urcă-n spinare.

Dar aud în ureche, un suflet pereche,

Care-mi şopteşte, în egipteana veche,

Ca este un vis, şi nu-mi e permis

Sa păşesc în acest amplu abis...

Si ma trezesc buimac,

In acelasi hamac!

Teama de orice

Candva am fost copii. Candva am fost liberi. Acum suntem adulti si traim in lumea imaginara impusa de catre societate. Tot ceea ce facem, este rezultatul fricii. Incepe prin frica de a fi pedepsit, apoi dorinta de a fi laudat, sau frica de a nu fi... Apoi ne e frica de profesori, ne e frica de sefi, ne e frica de sot/sotie, ne e frica de tot ce ne indruga televizorul, ne e frica de tot ce ne inconjoara. Cand suntem copii ne nastem puri, ne nastem fara nici o teama. Insa totul se schimba apoi. Si la randul nostru, pentru ca asa trebuie... facem si noi la fel! Trebuie sa incercam sa ne gasim partea buna in noi. De TEAMA, ajungem sa mintim pe toata lumea. Ii mintim intai pe parinti, pentru a fi pe placul lor, sau pentru a nu ne oferi o portie de bataie, apoi ii mintim pe profesori pentru a nu ne lua o nota proasta, (sau o mama de bataie), apoi ii mintim pe sefi, pentru a nu ajunge... someri, mintim sotul/sotia pentru a nu avea parte de inca o portie de cearta, si mintim intr-un final pe toti din jur, ca sa picam bine in ochii lor. Fumam, bem, ne purtam asa cum ceva inauntrul nostru ne spune ca nu e bine, numai ca sa picam bine in ochii celorlalti, pana ajungem sa fim noi "ceilalti" pentru boboci... Toata viata e un vis nebun care se transforma in cosmar DACA nu ne trezim! Ce inseamna sa ne trezim? Inseamna in primul rand sa fim constienti ca tot ceea ce am trait pana acum e doar un vis. Cunoasteti senzatia trezirii dintr-un cosmar... eliberarea nemaipomenita... Dupa ce devenim constienti de asta trebuie sa respiram fiecare secunda de aer analizandu-ne comportamentul, analizand felul in care ne purtam cu ceilalti, felul in care aruncam cu otrava in toate directiile! Abia in a treia etapa trebuie sa incepem a renunta incet-incet la vechiul fel de a fi. Te calca cineva pe picior. Primul impuls pe care il ai e sa-i arunci cel putin o privire ofuscata omului, daca nu chiar niste cuvinte improscate cu otrava. Chiar daca faci asta, intai realizeaza ca ai fost RAU, si ca daca tu ai fi fost in locul celui care a calcat pe cineva pe picior, ai vrea sa auzi iesind din gura ceiluilalt "nu-i nimic", dar tu nu ai facut asa. Incet incet, daca constientizezi fiecare gest / miscare / vorba a ta, vei realiza ca esti atat de rau incat nici tu nu te suporti. In cuplu, daca celalalt iti face o observatie, gasesti ca ar fi momentul sa arunci toata otrava pe care ai strans-o. Celalalt, pe langa otrava capatata, mai lipeste si otrava lui si o arunca mai departe. Fratilor... invatati sa iertati, sa oferiti iertarea cu cea mai mare dare de mana. Cat de tare v-ar placea sa faceti o boacana atat de mare de v-ati da cu capul de pereti singur, si persoana pe care ati ranit-o sa vina si sa va zica cu caldura... "Nu-i nimic dragul meu, stiu ca nu ai facut-o sa-mi faci rau!". Stiu vi se pare un vis frumos, dar voi puteti face asta? Mai intai invatati sa oferiti, si apoi asteptati sa primiti si voi asa ceva. Ne-am invatat sa fim intr-o competitie continua cu toata lumea din jur, pana ramanem singuri si nu mai avem cu cine sa ne "intrecem". Abia atunci simtim ca am gresit. Altceva... atunci cand vedeti o persoana care va provoaca greata, incercati sa va imaginati ca sunteti pe fundul unei fantani si vedeti persoana respectiva deasupra, cu o funie, gata sa va salveze. Sa vedeti ce l-ati strange in brate dupa ce va salveaza... Totul tine de modul nostru de a vedea oamenii. Si cum am fost crescuti intr-o competitie continua, de la elevi, studenti, lupte pt. suprematie la munca, in cuplu si asa mai departe, normal ca tindem sa-i vedem pe ceilalti ca niste "inamici". Ce ar fi fost daca am fi fost invatati de mici ca facem parte din stolul de licurici care formeaza lumina cereasca? Ce ar fi fost daca ni s-ar fi spus ca de fiecare data cand facem o fapta buna, cand il ajutam pe celalalt luam o nota buna, si asa mai departe... Am fost crescuti insa in spiritul egoismului, totul pentru noi! Tot sistemul in care am crescut si in care ne balacarim este defect! Dar speranta este! Trebuie sa ne schimbam pe noi insine! Numai asa se poate face ceva. Trebuie de asemenea sa incercam sa deschidem ochii la cat mai multa lume. Putem considera ca e un extra-job (part-time dc. vreti) pentru D-zeu, sau chiar pt. noi insine. Sper sa auziti din ce in ce mai multi oameni in jurul vostru care exclama ca respira fericirea prin toti porii. As limita vocabularul doar la verbele "a darui", "a iubi", "a ierta". Am auzit nu demult o expresie... "Te urasc ca mi-ai dat raceala!". Ce-ar mai face bietul dobitoc daca nu ar mai avea cuvinte..."Te ...buuhuhu... ca mi-ai dat raceala!" ... "A... cu placere!". PS: ma distreaza cei care umbla cu botnita sa nu ia gripa porcina. Adevarul e ca ne cam trebuia si o botnita... lant avem, oase roadem, latram sa intram in posesia lor, cusca avem (unii da, unii ba), nu puteau sa nu ne dea si o botnita... sa nu care cumva sa muscam pe cineva, nu de alta. Ce mai... traim niste vremuri simpatice, zambiti mai des! (chiar si prin botnita... e la moda doar...)

Una pe fata, Doua pe dos...

Mda, traim intr-o lume intoarsa pe dos! Stresul e cuvantul de ordine. Inca de mici suntem stresati cu scoala. Ni se baga pe gat multe chestii pe care nu le folosim niciodata. Cam 90% din ceea ce invatam nu folosim... Traim mereu cu stresul, ca ne asculta, ca ne cearta profesorul, ca mai luam o nota mica, si asa mai departe. Vin apoi examenele importante pe care trebuie sa le luam, ne stresam iarasi in toata puterea cuvantului. Apoi munca... eh...munca... aici e stresul stresurilor. Avem sefi care abia asteapta sa aiba ce ne reprosa, colegi invidiosi sau pur si simplu rautaciosi, termene peste termene, hartogaraie total inutila de completat, problema banilor... niciodata nu sunt destui, si tot asa pana la batranete (norocosi cei care mai apuca asa ceva totusi...). Acum alta, vad prin metrou cum toata lumea umbla cu botnita, sa-si protejeze nefericirea... Le e frica de gripa porcului. Nu demult toate masinile treceau prin filtre, lumea era disperata cu gainile... si brusc s-a oprit. Dar sa revin, lumea e speriata de orice grohaie tembelizorul... Suntem mereu tinuti din scurt. Acum, pentru cei care au treaba cu sfera contabilitatii, mai nou, ca sa fie lumea mai mult decat ocupata, s-au bagat cateva raportari lunare, bilanturi si alte dracii inutile. Totul merge pe dos! Cand lumea incepe sa se plictiseasca, incepe sa medeiteze la ce nu merge bine, asa ca da-le de lucru sa nu se mai plictiseasca! Incep sa ma simt ca intr-un film de genul "Teoria Conspiratiei". Traim ca sa muncim, muncim ca sa mancam... Suntem precum un caine caruia ii arunca stapanul un ciolan, latra la toti cei din jur pentru a prinde partea mai buna de ciolan, si sta in lantul lui constiincios. Cam asta e viata noastra. Cel putin asa o traiesc majoritatea. Care e mesajul meu, ce vreau eu de fapt sa spun? Treziti-va oameni buni! Sa facem ceva! In primul rand cu noi insine, caci mai multe nu avem putere sa facem! Nu mai puneti atat la suflet prostiile de la munca, nu mai fiti rautaciosi cu lumea din jur! Ganditi-va ca sunteti singuri pe... Luna, si vedeti un om, un strain... De nu fugiti dupa el si-l imbratisati ca pe un frate! De ce? Incercati sa meditati pe tema asta! Probabil ca oricum cei care cititi aceste randuri si ati ajuns asa de departe cu lectura in acest subiect, sunteti oricum mai treji decat restul. Dar incercati sa-i treziti si pe cei din jur. Azi imi spunea o doamna... "off, toata viata m-am chinuit sa nu mananc aia, sa nu fac aia, sa fiu sanatoasa, si mi-au iesit niste analize... nu mai bine sa faci ce vrei si macar stii ca mori fericit?" ... si cata dreptate are... nu mai zic ca este genul care se supara foarte usor din toate prostiile legate de munca (mai ales pe mine), dar ce era sa-i zic... Incercati sa-i convingeti pe cei din jur ca incep sa se schimbe lucrurile. Numai cu incredere, credinta si bunatate fata de TOTI semenii vostri puteti fi cu adevarat fericiti. Deja vad tot mai multa lume scarbita de politica, de televizor si de toata mascarada asta, circul ieftin care se desfasoara zi de zi in jurul nostru. Incercati sa deconectati mufa de la ceafa (cei care au vazut un Matrix acolo... stiu la ce ma refer), si fiti mai buni, priviti-i pe cei de langa voi ca pe voi insiva, nu ca pe niste dusmani! Mai lasati naibii concurenta, competitia, invidia, gelozia, rautatea si toate draciile astea ca nu va ajuta la nimic! Haideti sa pasim in noua lume!