miercuri, 19 iulie 2017

7500

7500 e un concurs special pentru mine - concursul asta ne-a "brenduit" în "lumea" alergării montane pe mine și Marmotă ca Dragonu' și Marmota. Am făcut nebunia asta de concurs (în versiunea lui de kamikaze, adică 95km cu peste 7500m+) încă din 2011, de unde noi ne apucaserăm de alergare abia în oct.2010 la MPC-ul din acel an (de pomină:) Am terminat concursul în vreo 30 de ore jumate (o nebunie) - genunchii mei urlau din toți rărunchii, dar eram de pe atunci un pic dus cu pluta și am terminat concursul.

Apoi ba am abandonat că l-a durut pe Marmotă stomacul, ba m-am "rupt" eu, ba s-a oprit concursul din cauza vremii rea, prin 2015 am făcut și eu doar prima bucla de 30k din cursa și am ajuns la Peștera tot cu Marmota - prin diverse conjuncturi, cu ocazia abandonului echipei lui.

Apoi, în 2016 m-am băgat la hobby cu Diana și am ieșit pe locul 2 cu 7:54, ceea ce ne-a dat imboldul sa participăm anul ăsta la Elită (moka) - zis și făcut. Ne-am făcut planuri serioase de timpi - eu cam aveam de gând sa termin proba regină a acestui concurs sub 24 de ore, iar Diana voia să-l termine și pe cat posibil cu o clasare cat mai bună. I-am zis că nu mă interesează neapărat poziția în clasament, oricum erau câteva echipe pe care le știam a fi mai bune ca noi, cel puțin fete care aveau mai multa experienta ca ea.

Cu toate astea, ne-am propus sub 24h, am apucat de am băgat o tura de vreo 10 ore cu bucățile din concurs pe care nici eu nu prea le mai țineam minte din 2011 și nici Diana nu mai pășise pe ele...

Dar gata cu abureala, să vorbesc despre concurs acum:
In Valea Dorului aveam în plan 01:00, a ieșit 1:01 - eram cu Adrian și Adriana Cxi (numele de pe fcb:) niște oameni foarte faini și o gașcă mare desigur, că eram la început. Până la Stana Regală aveam ceva emoţii cu tăierea serpentinelor pe acolo (că mi-am luat-o cu Marmotă într-un an de am coborât aproape în Sinaia), dar cu trackul de pe ceas a fost foarte bine, aveam în plan 2:00, am ajuns în 1:55.

Pe urcarea spre Piatră Arsă am stat parcă la coadă, simţeam pe alocuri că sunt la metrou în Bucureşti. Oricum, am ajuns bine, aveam 3:00 în plan, am ajuns în 3:07. Am luat apă, am salutat voluntarii din posturi şi am luat-o la vale pe Jepii Mari. La intersecţia dintre Jepi aveam 4:00 în plan, a ieşit 4:04. Aici am mâncat cu poftă pepene roşu, piersici, caşcaval, măsline, roşii cu sare, yummi.

Am început urcarea, l-am găsit acolo pe Bogdan Damian, ne-a urat toate cele, m-am bucurat să-l văd că e om foarte fain. Pe Jepii Mici aveam în plan să facem 2 ore. A fost vremea perfectă, trebuia să ajungem la Babe în 6:00, am ajuns în 6:08. La Cabana Caraiman ne aştepta Irinuca cu zâmbetul ei molipsitor. Mulţumim Irina pentru poze! Irina şi Cornel, aka Fisheye sunt fotografii mei preferaţi, aşa că m-am foarte bucurat să o văd pe Irina.

La Peştera aveam în plan 6:30, ghici ce, am recuperat cele 8 minute şi am ajuns la fix 6:30. Ne-a aşteptat Adi cu mâncare bună, ţin să-i mulţumesc mult pentru ajutor (şi găteala)!

Am început urcarea spre Omu cu drag şi spor, aveam "în proiect" 8:30 la Omu1, am avut 8:24. Am mâncat bine la Omu ce era pe acolo, punctul de control era afară, era încă vreme ok pentru a sta afară. Apoi am luat Valea Cerbului la alergat, am ieşit uşor-uşor din ceaţă, mai jos am auzit şi un mormăit - cred că era ursu' nesimţit a lu Totalcă - din câte am înţeles de la alte echipe nu prea voia să se dea din potecă. Aveam 10 ore în plan, au ieşit 9:47 - bun bun bun, dar şi mai bună a fost mâncarea acolo, am mâncat la pepene, piersici, caşcaval, roşii cu sare de nu mă mai puteam opri :) Ne-am găsit şi cu Cxi acolo, am luat şi apă şi la deal cu noi.

Pe urcarea spre Prepeleac ne-am tot văzut când cu o echipa, când cu alta, am luat apă în Poiana Izvoarelor şi numai decât am ajuns şi la Prepeleac unde trebuia să ajungem în 12:00 şi am ajuns în 11:32, ne-am salutat şi cu puştiu' de Alex - acu bag de seama că era încă minor că abia acu' a făcut 18 ani :)

Prin junglă a fost bine, că nu era căldura aia "nesimţită" din alţi ani. Am tot urcat spre Bucşoiu, am tras şi o poză pe vârf că tot spunea Silviu nush ce să nu ocolim vârful - noi oricum nu ştiam vreo scurtătură pe acolo... Am ajuns şi la Omu2 în 13:35, în plan era 14:00. Bucuroşi de timp, am mâncat bine, apoi am plecat degrabă la vale spre Ciubotea. Până la intersecţia traseelor am văzut şi Marmota cu Petruţul :) Ei terminau ultima urcare spre Omu, noi abia începeam coborârea. He-he, Marmotă... ce fel suna să ajungi la Omu3 pe lumina până nu demult...

Am dat bine la vale, la stană mai de jos era un câine mare lătrău în drum dar l-am salutat frumos, şi el la fel şi ne-am văzut fiecare de ale noastre. Am ajuns în Ciubotea în 15:32, iar planul era de 16:00. Numa' bine că începea să se lase noaptea. Am mâncat nişte supă, Diana nu prea a mâncat nimic - aici a fost un pic şi greşeală mea că nu am insistat să mănânce, dar nah, îmi era cam somn. Au venit şi Cxi, ne felicitau că am mers bine, şi noi pe ei, în special pe Adriana că era destul de nesigură pe ea din cauza unei accidentări.

Am plecat, la deal, deja se lăsase bine noaptea, ţineam frontala pe economic, o mai băgăm pe maxim doar când nu zăream marcajele. Ne-au depăşit Adriana cu Adrian - noi credeam că suntem pe locurile 5-6-7, dar aveam să aflăm apoi că eram pe 3-4 la momentul ăla. Oricum, noi eram veseli că până aici ne-am ţinut numai bine timpii de sub 24h. La Intrarea Valea Gaura am ajuns in 17:15 și aveam in plan 17:30. Am băgat de seama ca am pierdut 15 minute din avantajul pana la Ciubotea dar mai rău era ca o simțeam pe Diana cam obosita. L-am găsit și pe Conu' acolo - m-a întristat când am auzit ca nu se simțea bine și spunea ca abandonează. Apoi spre Omu am mai pierdut ceva timp ca ne-au mai ajuns niște echipe și la un moment dat o echipa a luat-o prin stânga unor stânci și ne-am luat după ei (ca-mi era cam somn). Urcând după ei mi-am dat seama ca traseul era prin dreapta. Ne-a depășit acolo și echipa lui Marius Sendre și coboram de fapt pe locul 5 (doar eram echipa cu numărul 5, nu?:)

La Omu3 am ajuns în 19:52, iar în plan era 19:30. Am pierdut ceva din avantajul avut în Ciubotea. Am mâncat câte ceva pe aici - nu prea mai intră mare lucru. Când eram prin ceaţă aproape de Omu şi vedeam că sunt echipe care o luau la vale spre Ciubotea abia, mi se ridica părul pe ceafă - amintindu-mi că aşa eram şi eu cu Marmota în 2011.

Am început coborârea spre Bătrâna, care a fost nasoală rău - o ceaţă de nu se vedea nimic - am lăsat frontala la genunchi - din sfaturile CPNT-iştilor şi mă uităm non-stop la track-ul de pe ceas - că nu se vedea nici o potecă, marcaje, nimic. Am adunat mai multe echipe rătăcite prin zona şi am ajuns şi la Bătrâna, apoi am ajuns în cele din urmă şi în Poiana Gutanu în 22:26, de unde trebuia să fi ajuns în 21:00, dar nah... în alergare, nu în bâjbâială. M-am bucurat oricum că am avut trackul şi mi-am şi încărcat ceasul pe lumină. Apoi a început să se lumineze cum urcam spre Strunga. Am ajuns şi acolo în 23:38, apoi am coborât pe la Padina şi în ameţeala mare am văzut eu un pod mai încolo şi am zis - ce să ocolesc să trec pe şosea apa - lasă că ştiu eu că-i un pod mai încolo. Până la urmă am trecut prin apă şi am ajuns şi la finish în 24:48 - un timp foarte bun de altfel. Robert cu Andrei au făcut ditai recordul, Marmota cu Bogdan au ieşit şi ei pe 3, cursa făină pentru toată lumea!

Una peste alta, Diana s-a descurcat admirabil (la primul ei ultra) - poate facem echipa și la UTF - vedem.

După vreo 2 ore de somn am coborât la bucătăria de la mănăstire (unde ne-am cazat) de am mâncat câte ceva, apoi am plecat cu Anca spre Omu să-mi iau şi eu un rucsac de sus - a început ploaia, am făcut şi 4 de Omu în 24 de ore (Florin cred că e gelos pe mine:)  şi cam atât.

No... ne mai auzim!

vineri, 16 iunie 2017

XMAN Reloaded

Cum nu sunt cine ştie ce sportiv de performanţă, iar pentru a face orice concurs îţi trebuie şi un pic de antrenament, la modul că nahh... de vrei să mergi la un concurs de alergare ar fi ideal să alergi ceva km, nu să croşetezi, aşadar pentru a face un triatlon, trebuie să şi înoţi, să şi bicicleşti şi să alergi... brickuri şi tot tacâmul. Când vine vorba de distanţe mai mari - gen un ultra-maraton, sau un ironman (4km înot, 180km biclă şi 42km alergare), cam trebuie să te antrenezi mai serios, nu... la mişto aşa, cum am făcut-o eu. Eh, pe lângă cele trei sporturi implicate în triatlon, mai e un al patru-lea, şi anume partea mentală. Eh, atât la alergare cât şi la partea mentală, stăteam bine. La înot şi la bicicletă... m-am antrenat ca pentru proba de sprint a unui triatlon, nu pentru Ironman. Dar mă rog, să spun câte ceva despre XMAN Oradea. În primul rând, am avut suporteri minunaţi, Anca, Mihaela şi Andrei. La alergare au fost si cei din echipa noastră, CiucasX3 - Alexandra și Dragoș, cât și Trisport-ul - Sorin și Andreea - va mulțumesc!!! În poză de mai sus - Anca şi Mihaela se uită după broaştele de baltă, iar Andrei le-a surprins frumos în poză.

Ne-am propus cam acelaşi program ca de fiecare dată. Joi drumul până la Oradea, vineri tură de recunoaştere şi cumpărături iar sâmbătă concursul, duminică băi termale şi odihnă şi luni drumul înapoi spre casă. În tura de recunoaştere am făcut întâi bicicleta, m-am îngrozit un pic când am realizat că trebuie să dăm de 19 ori o tură de vreo 8-9km cam cu 64m dif+ de nivel, între Cetariu şi Cauaceu. 60m nu par mare diferenţă de nivel când o dai o dată de două ori, dar după înot şi de 19 ori tura cu pricina, plus intrarea în tură, ieşirea care mai avea ceva urcări serioase (în special cea de pe final) şi ştiai că mai ai şi un maraton (format tot din 19 ture)... eh, nu mai pare aşa simplu. Am dat apoi înotul în lac, am ales să-l dau fără neopren - voiam să dau o tură, doar că mi-a cam bătut soarele în ochi când să revin la ponton şi eram şi singur în lac şi m-am rătăcit un pic (haha), vreo 800m în loc de 450m, dar nah, aia să fie problema. Am luat kiturile apoi, nişte batoane Nutrend, am lăsat bicicleta în tranziţie şi am mers apoi să ne luăm una altă prin oraş.

Seara am făcut bagajele de tranziții, somn de voie și dimineața ne-am trezit pe la 5 și un pic , fuga la lac, am pregătit totul în tranziție. Am aflat ca va fi permis neoprenul, m-am bucurat - și eu și alții - Marmota mai puțin, că el înotând fără neopren, cei cu neopren să zicem ca ar fi avut un avantaj minor față de el (exceptându-mă pe mine desigur - ca eu aveam lupta mea:)

Am intrat în lac așadar (neoprenizat de data asta), s-a dat drumul la Blender și ne-am amestecat pe acolo. Eu am rămas undeva mai în spate, aveam sa devin apoi printre primii (doar cu o tură-două în minus) - o formă mai frumoasă de a spune că eram undeva printre ultimii care aveau să iasă din lac, dar nu-i bai, eu eram mulțumit - ținând cont că biata de Flory s-a tot zbătut sa-mi imprime ceva tehnica, dar nah - e greu să deprinzi înotul la o vârstă înaintată.
Când termin tura a 7-a de înot îl văd pe Istvan că strigă şi gesticulează spre mine să ies din lac... Eu, numărând turele - fiecare pentru câte o persoană specială din viaţa mea, ştiam sigur că am 7 ture şi mai am una, dar văzând că strigă aşa la mine să ies am crezut că ori am depăşit timpul limită ori e vreun crocodil în lac şi m-am dus până la pontonul de ieşire, am dat ochelarii jos şi dau să ies, însă îmi zic apoi atât el, cât şi Fane, şi Andrei - nuuu, intră la loc că mai ai una :) eu mă amuz oarecum, bucurându-mă că mă uit şi la ceas şi văd că nu am depăşit timpul, iar de crocodil... nu se prea vedea - nici măcar cel adus de Marmota la start anul trecut. Aşa că mă duc şi mai dau o tură şi gata. Cei de pe margine, am auzit că se mirau că am intrat calm în lac şi nu m-am supărat, dar nah... din mpoment ce ştiam că mai am o persoană dragă la care să mă gândesc, nu puteam să o "privez" de acest "drept" :p

Eu mă bucur oricum, am avansat câteva minute fata de anul trecut. De la 2:13 am scăzut la 2:05 - diferența probabil dată de neopren, însă ținând cont că în 2016 am mai tot ieșit la ture de 3k prin Buftea iar anul ăsta.... nema, e bine că am ieșit cu bine și cu poftă de biclă. Si m-am suit pe-o șa, și... nu v-am spus povestea mea (aia era din alta poveste), continui s-o spun deci.

Așeaaa, am luat bicla și am trecut la pedalat - de data asta nu mai era bucata de drum cu emoții (șantier adică), însă am pedalat cu grijă, ocolind pe cat posibil pietrele să nu fac vreo pană (vorba aia... pana mea...) Totuși, pe urcarea de la Cetariu am început să aud o țăcăneală la lanț care a cam început sa-mi dea ceva emoții.

Am intrat în cele din urma și în prima tura dintre cele 19, tot îmi scăpau vitezele când schimbam pe urcări și în capăt, la întoarcerea destul de... din scurt așa, m-am gândit că ar fi bine să găsesc mașina de service. Aproape de finalul primei ture am zărit-o, dar era ocupat acolo cu altcineva, așa că am dat mai departe. I-am salutat pe Anca, Mihaela și Andrei, am salutat și Marmota din viteză așa, apoi într-a doua tura, în capăt, la întoarcerea la care am văzut ca unii își scoteau SPD-urile, mi-a căzut lanțul. M-am mânjit frumos pe mâini punându-l la loc, apoi m-am oprit la mașina de service, și aveam o za fărâmată la lanț. Mi-a schimbat-o băiatul de acolo și am văzut apoi că puteam schimba vitezele fără probleme măcar.
Asta mi-a dat un burst de energie că în timp ce bicicleta clănțănea, eu eram un pic sleit de puteri, mă durea și o măsea ceva, am avut câteva gânduri de-alea clasice, cum că... de ce oare am venit eu să mă chinui iar. Prima oara, să zicem, e ok, dar a doua oara de ce oi fi venit oare... Dar m-am gândit la oamenii care au venit acolo pentru mine, să mă susțină și mi-a fost rușine să mă mai gândesc apoi la abandon.
Era și vorba aia... "Pain is temporary. It may last a minute, or an hour, or a day, or a year, but eventually it will subside and something else will take its place. If I quit, however, it lasts forever." Asa ca am dat mai departe. Mi-a dat Anca un sandwich la "pit-stop", am luat și un nurofen și am început sa ma bucur de cursa. O faza tare haioasă a fost că uneori aveam impresia că s-a deschis traficul auto, mă uităm panicat că se auzea că vine o maşină din spate şi mă linisteam un pic că trecea câte o rachetă pe lângă mine cum trec tirurile pe lângă tine când pedalezi pe şosea, şi mă gândeam aşa... că sunt degeaba :))) dar nah, important e să fii mulţumit cu ce ai, să nu visezi prea mult când stai 8 ore la birou şi seara nu ai timp mereu să te antrenezi. Important e că poţi să concurezi pe lângă oameni mult mai buni şi asta e frumos - cum ar fi pentru un fotbalist din faţa blocului să mai joace din când în când cu cei din echipa naţională, dar nah - poate nu e cea mai bună comparaţie, dar înţelegeţi voi la ce mă refer...

Au trecut turele - Andrei poza de zor, Anca ma încuraja de zor, vărsa cate o sticluță de apa pe mine, și au zburat cele 19 ture. Mașina de suport a plecat spre alergare, eu am mai dat o tura și apoi am ieșit spre Cetariu, amintindu-mi diverse din anul precedent de pe traseu, am scăpat cu bine și din urcarea cea mare, am ajuns apoi la lac, și într-un final și la parc ("parcarea" bicicletelor). Am ajuns aici cu amicul cu care am terminat și înotul și am plecat într-o alergare ușoară de revenire după 180km de bicla. După 3 km am ajuns și la traseul de alergare.
La prima oprire "la boxe" am mâncat diverse și am băut vreo 2 litri de apa cred, apoi m-am oprit și la Anca de am mâncat jumate de sandwich și abia apoi am trecut peste covorul de timing, și în clasament s-au pus ăștia 5km de alergare tot la bicicleta, dar nah, pe ceas eu am 7:45 la bicicleta și în clasament apare 8:24. Diferența fiind de la primii 5km de alergare. Oricum, după ce m-am alimentat/hidratat bine, mi-a dat Anca și un Redbull, am început sa prind aripi, sau ma rog, am început sa prind lumea din urma. Pe clasament se poate vedea bine cum, deși sunt al 40-lea om de tinichea de anul asta (din 51 de finish-eri), la alergare sunt pe locul 10. Dar nah, asta spune multe despre antrenamentele mele pentru concursul asta...

Am pus accentul pe alergare, ca asta-mi place cel mai mult, deh. Una peste alta, sunt mulțumit, mi-am îmbunătățit timpul de anul trecut cu ~11 minute, și timpul de la înot cu ~8 minute. La alergare deși în clasament apar cu 3:49, eu am făcut 4:17 (restul e trecut la bicla). Anul trecut făcusem 4:36, deci mi-am îmbunătățit și timpul de la alergare cu ~19 minute. La bicicleta însă, am avut o maaare lipsa de km anul asta - am băgat doar ca hamsterul pe trainer - maxim 40km - și asta doar de vreo 2 ori, în rest, media e de 15-20km /antrenament... pana la 180 - distanta mare - și am suferit din cauza asta, dar asta e, măcar am avut psihicul tare și am îmbunătățit ce-am putut pe acolo.

In rest ce sa mai zic - cazarea a fost minunata (mulțumim Marmota pentru găsirea Laurei), drumul - obositor tare ca de fiecare data, suporterii minunați, voluntarii și ei foarte faini - deși au lipsit ceva voluntari faini pe care abia așteptam sa-i vad în cursa sa-mi mai aline din suferință - Timea e unul din ei, de ce putem noi face, restul e can-can.

Si de data asta chiar am încălecat pe-o sa și v-am spus povestea mea.

miercuri, 31 mai 2017

Londra

Vineri, pe 26.05, am plecat dis de dimineaţă la aeroport cu UBER-ul, am ajuns bine de am trecut de controale la aeroport şi am luat avionul la 6:45 dimineaţa spre Londra. Am făcut cam 3 ore, am pierdut şi cele 2 ore pe care le avem în plus faţă de GMT (noi, în Românica), aşa că am ajuns pe la 8 şi un pic în Londra, la Stansted (unul din cele 6 aeropoarte). Urma să stăm la Cristina, şi îi mulţumesc şi pe această cale (a literelor pe foaie - web mai exact) pentru găzduire.
Stabilirăm cum că pan'la 4 ne plimbăm, apoi punem mâna pe butoane şi-o sunăm, ne vedem apoi cu ea dacă ne pierdem Firea, şi ne-aşteaptă la culcare :) Eu şi Anca am avut un mic bagaj în spate, pentru 4 zile minunate. (unele personaje folosite în versuri sunt fictive:) Am luat din aeroport carduri Oyster pentru transportul public prin Londra, şi bilete de tren (dus-întors) până la aeroport. am dat cam 20 de lire pe carduri (de căciulă - parcă) şi încă vreo 20 pe trenul spre aeroport (dus-întors). De reţinut că aceste carduri, fiind pentru turişti se referă la zona centrală 1 şi 2, iar când sunt folosite în zona >z2 e un tarif suplimentar.

Trenul ne-a dus până în Liverpool Street, am luat de acolo metroul şi am coborât la Oxford Circus, pe linia roşie (centrală), hotărând să ne plimbam pe jos până pe la 4, văzând câteva repere pe care le aveam pe listă. Am pus iarăşi MAPS.ME în funcţiune, descărcând de acasă hărţile pentru Londra. Am hotărât de comun acord cu Anca să vizităm mai mult toate reperele "exterioare", interesaţi fiind mai mult de arhitectura oraşului, oameni şi locuri.
Începem şi explorăm aşadar străzile de prin centru, ne minunăm de "treaba" pe invers a englezilor în materie de condus, ba chiar şi pe scări, pe la metrou, urcăm pe dreapta cum eram obişnuiţi, şi ne trezim că suntem pe contrasens... şi trecem repede pe stânga. Noroc că e totul atât de bine semnalizat, că scrie la fiecare trecere de pietoni "look right" că probabil şi-au luat-o mulţi uitându-se în stânga, obişnuiţi să vină maşinile din stânga când traversezi o stradă, şi au fost luaţi în bastoane de şoferii care veneau pe de-a-ndaratelea (pentru noi).


Ajungem aşadar prin Hyde Park, un părculeţ fain, central şi ne odihnim un pic pe iarbă, că vedem că aşa e moda pe aici şi dealtfel ne cam dureau spinările de la rucsacii destul de grei din spinare. Unul dintre cele mai importante obiective turistice si istorice ale Londrei, Hyde Park acopera o suprafata de 142 de hectare. In Hyde Park exista cate ceva pentru fiecare turist sau londonez. Cu peste 4000 de copaci, un lac, o pajiste, facilitati de echitatie si multe altele este foarte usor sa uiti ca te afli in mijlocul unui oras atat de agitat pecum Londra. Atunci cand Regele Henric al VIII-lea si ceilalti oameni de la curtea isi manau caii in Hyde Park in anul 1536, in urmarirea unei caprioare sau a unui porc mistret, ar fi fost foarte greu de imaginat ca ani mai tarziu nobila arta a tai chi-ului va fi practicata in mod pajnic printre copaci, in fiecare dimineata, sau ca regretatul tenor Pavarotti se va auzi precum un ecou in intreg parcul, aplaudat fiind de mase de oameni in delir. In Hyde Park exista restaurante si cafenele care ofera o gama foarte variata de produse de la inghetate si sandwich-uri pana la mese sofisticate din trei feluri. Un fost post de observare al politiei numit "The Lookout" este astazi folosit ca centru educational pentru copiii care invata despre natura si animale salbatice.

Ne plimbam noi pe acolo, facem una-două poze prin parc, vedem că-i o lebădă ieşită din lac, mergem să o scărpinăm ca pe un câine, doar că surpriză, lebădă ne ciocăneşte că-i violăm intimitatea (se comportă chiar ca un câine:) Ne distrăm cu asta, facem şi câte o poză, apoi vedem o casă în centrul parcului (private property) şi ne minunăm de cât de şmecher tre să fii să ai casă în centrul parcului. Mai ne distrăm că la ăştia veveriţele sunt ca pisicile la noi - se plimbă printre oameni pe alei - turiştii le pozează, se minunează dar ai lor, n-au nici un stres, li se pare normal cum ni se pare nouă când vedem o mâţă prin parc. După ce am vizitat parcul, am mai făcut câte o poză, ca nişte artişti care suntem noi, am ieşit pe la Marble Arch şi am mers spre Westminister.

Aici, în prima fază am văzut o mare mulţime care se postase pe "foto-mode" şi au început să apară nişte căluţi. Am zis... Ia să vedem acum show ce-or face ăştia, dar de unde... Au trecut câţiva în marş pe acolo şi gata... Oricum, de printre cai, am văzut noi şi Big Ben-ul în depărtare şi celebrul London Eye.

O atractie oarecum recenta dar extrem de populara, London Eye este o roata gigantica situata pe malul sudic al Tamisei. Structura cu o inaltime de 135 de metri a fost construita ca parte a eforturilor de celebrare ale noului mileniu in capitala Marii Britanii. Structura a fost proiectata de echipa de arhitecti formata din David Marks si Julia Barfield, sot si sotie. Acestia si-au inaintat propunerea de a construi o roata  panoramica ca parte a unui concurs pe tema noului mileniu. Nici unul dintre proiectele participante la competitie nu a fost declarat castigator, dar cuplul de arhitecti nu s-a dat batut si in cele din urma au reusit sa obtina sustinere de la British Airways, compania aeriana fiind cea care a finantat proiectul. Constructia giganticei roti din Londra a durat mai mult de un an si jumatate. In acest proces de durata s-au folsit peste 1700 de tone de otel si peste 3000 de tone de beton au fost folosite pentru fundatie. In capsulele cu un aer futurist pot incapea pana la 25 de persoane, aceste capsule fiind aduse cu trenul prin tunelul de sub Canalul Manecii tocmai din Franta. Fiecare capsula are o lungime de 8 metri si cantaresete 500 de kilograme. Axul lung de 25 de metri a fost construit in Republica Ceha. Cercul rotii are un diametru de 122 de metri si exista 80 de spite care il unesc de axul central.


Am constatat că am ieşit pe lângă Buckingham Palace şi ne mirăm de cât de multe repere istorice, arhitecturale, şamd, sunt aşa... unul lângă altul. Îmi aduceam aminte de cartea de engleză din generală, unde erau toate descrise şi mi se păreau parcă dintr-o altă lume, acum le făceam poze, minunat!
Palatul Buckingham este resedinta Casei Regale a Marii Britanii si un important obiectiv turistic din Londra. Palatul Buckingham (Buckingham Palace) este resedinta oficiala din Londra a suveranului Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord si a fost deschis pentru prima pentru publicul larg in anul 1993. Intrarea la Palatul Buckingham se face prin Curtea Ambasadorilor de pe strada Buckingham Palace. Sala Mare a Palatului este locul in care se afla vechea sala de primire la Palatul Buckingham. Aceasta sala este dominata de scarile impozante si de balustrada din bronz cu ornamente florale.

Ne-am îndreptat aşadar în direcţia London Eye-ului, am mai făcut poze la clădiri, la celebrele lor autobuze, la celebrele cabine telefonice... Ne gândeam la ce or mai folosi, dar am văzut că au pus routere wireless în ele... Tot e bine.
Ajunşi pe un pod ce traversa Tamisa, spre London Eye, am luat legătura şi cu Cristina, şi cu familia şi am pus cât de cât la cale ce şi cum. Trecând pe la celebra roată, am zis că poate ne dăm şi noi în ea, dar văzând cozile şi ştiind de nebunia produsă de teroriştii islamişti din ultima vreme, am zis pas. Ne-am mulţumit cu pozele din toate unghiurile, am mers apoi spre Big Ben. Am făcut diverse poze şi pe aici şi am vorbit apoi cu Cristina, am mers la Ealing Broadway şi am intrat într-un market. Aici ne-am găsit şi cu Cristina, am dus bagajele acasă şi am ieşit la o mică plimbare printr-un parc din zona. Cum eram treziţi cam cu noaptea în cap, ajunşi acasă, am picat că doi eroi.


Sâmbătă (27), ne-am trezit relativ dimineaţă, am luat un mic dejun destul de consistent, am băut şi cafeaua cu Cristina şi am planificat să mergem să vedem Covent Garden-ul cladirea renumitei opere, gazdă a numeroase înregistrări văzute pe la dl.Erbiceanu. Aşadar trebuia musai să o văd. Zis şi făcut. Ajunşi la staţia de metrou Covent Garden, îmi venea o amintire haioasă în minte - povestită de Marmotă - cum că un coleg de-al lui, pus să traducă la limba franceză j'ai un beaux jardin (că tot era vorba de Covent Garden), a spus ceva de genul că el are o jardina frumoasă. Aşa că am vizitat Jardina lui nenea Covent. Arhitectural, opera arată foarte bine, fiind într-o armonie perfectă cu ce se întâmplă înăuntru. Din păcate nu am avut norocul să şi vedem vreun spectacol însă e timp... Sau de fapt la ce se întâmplă în ultima vreme prin Londra... cred că mai bine mă uit la DVD-uri. In Evul Mediu, actuala piata a fost un teren agricol unde se cultivau cu precadere legume si care era cunoscut sub numele de 'covent garden'; de aici erau aprovizionati cu hrana calugarii de la manastirea St Peter. In 1540 Regele Henry al VIII-lea a confiscat terenurile manastirilor si acest lot a fost dat lui John Baron Russell, primul Earl of Bedford.

In 1632 al patrulea Earl de Bedford, Francis Russell, l-a angajat pe renumitul arhitect Inigo Jones sa dezvolte zona si sa o transforme intr-un cartier de lux. Folosind multe influente date de pietele din Roma, Jones a creat prima piata publica din Londra, inconjurata de cladiri cu arcade si dominata de Biserica St. Paul.

La putina vreme dupa aceea cartierul de vaza a inceput sa isi cunoasca declinul. In timpul Razboiului Civil care a inceput in 1642, multe case din piata erau deja goale, neocupate. Unele dintre ele erau acum folosite ca magazine. Atunci cand marele incendiu al Londrei a distrus pietele orasului, multe afaceri s-au mutat in zona Convent Garden. Piata creata aici s-a tot extins pana cand a ocupat tot cvartalul.


De acolo am mers de am vizitat si celebra catedrala Sf. Paul care este capodopera lui Sir Christopher Wren, construita din piata de Portlan si incununata de un dom minunat. St Paul's Cathedral este un obiectiv turistic faimos in plenitudinea de obiective turistice din Londra. Treptele foarte late conduc spre superba fatada de vest cu doua etaje si doua turnuri in stil baroc. In turnul din stanga se gaseste cel mai mare clopot din Anglia. „Marele Paul”, fabricat in anul 1882, cantareste 17 tone. Catedrala Sf. Paul a fost o adevarata inspiratie pentru intregul popor britanic in timpul celui de-a doilea razboi mondial, cand mare parte din zona din jurul catedralei a fost distrusa de atacurile aeriene si fotografii ale catedralei cu domul in flacari si acoperit de fum au circulat foarte mult. Toata lumea a considerat ca fiind un adevarat miracol faptul ca St Paul's Cathedral a supravietuit unui asemenea masacru, desi nu complet neatinsa.


Am mers aşadar pe acolo de unde ne-am îndreptat spre celebrul London Bridge. Pe aici, în următorul weekend avea să fie un atentat de-al unor oameni care în speranţa lor de a avea 100 de fecioare prin Rai, s-au ales cel mai probabil doar cu un glonţ în capaţânele lor seci, însă din păcate... nah, asta e lumea în care trăim. Dar noi am avut karma bună şi n-am avut parte de asemenea fiinţe brain-less. Aşadar am avut parte de o privelişte minunată, că am prins şi super vreme - ceea ce e destul de rar pentru Londra. Am găsit şi un pescăruş care se voia în arhivă noastră de poze cu animăluţe simpatice şi prietenoase.

Spre London Bridge, am mai trecut pe la Galeria de artă Tate Modern, unde iarasi o veverita, probabil era obisnuia sa primeasca alune de la trecatori, nu avea nici un stres si se strecura printre turisti. Am vizitat un pic si cladirea Tate Modern, dar nu am facut mare lucru pe aici si am plecat mai departe. Apoi am pășit înapoi în timp prin Golden Hinde II, o reconstrucție a corăbiei cu care Sir Francis Drake a vâslit în jurul lumii 1577–80. Corabia era cumva intre blocuri asa, si lasa o impresie foarte frumoasa locurilor. Am mai gasit un castel darapanat, Winchester Palace, dar cu multa istorie in spate.
Am mai gasit un street-food-festival, mi-al luat cateva picanterii indiene. Am mai vizitat o catedrala, Southwark Cathedral, cea mai veche catedrala gotica din Europa… intrarea gratis, si ai ocazia sa vezi si sa pozezi niste morminte unicat.
Peste tot pe unde calci in catedrala, calci peste morminte. Am ajuns si la pod, l-am traversat, am mai tot facut cate o poza, am facut poze si la castelul din spatele acestuia.


Apoi ne-am îndreptat spre un alt obiectiv pe care mi l-am pus pe foaie - Greenwitch, că tot avem noi GMT+2, să văd unde e punctul GMT. Am luat câteva metroaie - tramvaie, că e mai la periferie punctul ăsta 00, acolo un mare parc foarte fain care urcă un pic, privelişte minunată de aici.  Aici se afla cel mai vechi dintre cele opt parcuri regale ale Londrei (Royal Parks of London), foste domenii de vânătoare ale monarhiei britanice. Aici se află, printre altele, Primul Meridian, dar și Observatorul Regal sau Muzeul Maritim. Le-am pozat insa doar de afara. Pun câteva poze că nu prea mă pricep în a descrie un peisaj frumos.
Am stat şi noi un pic pe iarbă ca toată lumea pe aici, apoi am decis să plecăm spre Notting Hill, care nu e decât un cartier celebru datorită filmului turnat pe aici cu Julia Roberts şi Hugh Grand. Oricum, se potrivea cu dorinţele noastre de a vedea cât mai multă arhitectură exterioară. Ne-am plimbat ceva şi pe aici, ne-am minunat de casele faine, care mai de care mai interesantă, jocuri de culori - o uşă albă, una neagră şi tot aşa.

Mai pe seară ne-am îndreptat spre Westminister că voiam să facem câteva poze mai interesante cu oraşul "îmbrăcat" în cămaşă de noapte :) Am picat şi azi că doi eroi...

Duminica (28), am hotarat sa mergem la 11 sa vedem si noi schimbarea garzilor la Buckingham Palace  - am stat noi ce-am stat ca chinezii in multime. Schimbarea Gărzii la Buckingham continuă să fie unul din cele mai populare lucruri „must do” atunci când ești la Londra. De fapt ce se întâmplă. Garda Reginei (Queen’s Guard) este responsabilă cu paza palatelor Buckingham si St. James. Pe bune! Adică nu vă imaginați că soldații stau acolo cu căciulile lor caraghioase din blană de urs, numai pentru deliciul publicului. Ei chiar stau de pază, este job-ul lor cu un program bine stabilit: între orele 10 și 16 santinelele se schimbă din oră în oră, apoi cei care intră la ora 16 stau în post până la ora 20, iar cei care intră la ora 20 stau până dimineața. 24 din 24 de ore se stă la pază la Palatul Buckingham. Comandamentul pornește defilarea de la St. James, iar în fruntea lui se află toboșarii și stegarii. Fanfara este compusa din 35 de persoane și însoțește noua garda ce vine spre Palatul Buckingham și mai apoi se întoarce spre St. James cu cea veche… efectiv „cu surle și trâmbițe”. Schimbul are loc în curtea Palatului. Pentru acest fapt se deschid porțile de la Buckingham sub vigilența polițiștilor călare, iar schimbul de prezentare al armelor, saluturile gărzilor, predarea cheilor și micul concert de zi cu zi (vă spuneam că este un show în toată regula) au loc după o coregrafie bine lucrată și repetată. „Spectacolul” durează aproximativ 40-45 de minute.
Apoi am zis să mai vedem ceva ce tot îmi sună în cap de prin manualul de engleză din generală, Piccadilly Circus. Până acolo ne-am oprit la cafeneaua prinţesei Diana, apoi am mers şi am vizitat şi cartierul chinezesc care era pe acolo, Yoda de stătea în ciomag, (pun şi o poză să nu va gândiţi la prostii), restaurante Dragon şi tot tacâmul de chinezării.

Piccadilly Circus este o intersecţie construită în 1819 menită să unească  Regent Street cu alte artere comerciale din zona Piccadilly, fiind una dintre cele mai aglomerate pieţe din Londra. Datorită traficului intens, Piccadially Circus  a devenit un loc de întâlnire şi o atracţie turistică. Piccadilly  Circus este cunoscută pentru reclamele luminoase tip neon care se găsesc pe faţada clădirilor din partea Nordică, dar şi datorită fântânii memoriale Shaftesbury unde se găseşte statuia zeului Anteros (confundat cu Eros, fratele lui geamăn). Este înconjurată de clădirea London Pavilon şi teatrul Criterion. Sub această piaţă se gasete cea mai mare staţie de metrou.
Am stat un pic sub statuie apoi ne-am îndreptat spre Trafalgar Square, alt nume reţinut din cărţile de engleză din copilărie.
Piața Trafalgar este un spațiu public și de atracție turistică din centrul Londrei. În mijlocul pieței se află Coloana lui Nelson, care este străjuită de patru statui în formă de lei, aflate la baza acesteia. Numele celebrează victoria Marinei Regale Britanice în Bătălia de la Trafalgar din timpul războaielor napoleoniene. Inițial numele ar fi trebuit să fie Piața „Regele William al IV-lea”, dar George Ledwell Taylor a propus numele „Piața Trafalgar”.
Am făcut câteva poze, ne-am plimbat un pic, prin mulţimea de artişti de stradă care ba dansau, ba scriau poezii pe jos, ba pictau diverse tablouri - care de care mai talentat. Chiar mi-a fost milă de ei când a început ploaia şi le-a stricat "joaca". Ne-am văzut aici şi cu Cristina într-o bodegă aşteptând să se termine ploaia.
După ploaie, Cristina a fugit spre casă, iar noi am intrat la Naţional Galleries. Aici am văzut opere începând cu sec. 13 şi până la sfârşitul sec. 19 ale celor mai valoroşi artişti: Leonardo Da Vinci, Botticelli, Raffaelo, Tiziano, Michelangelo, Rubens, Rembrandt, Velazquez, Van Gogh, Gauguin, Cézanne, Monet, Degas şi Renoir. Am văzut doar câteva opere de artă că unele galerii se închideau.
Apoi ne-am mai plimbat un pic şi a început o ploaie mai mare care ne-a prins în faţa lui Sherlock Holmes (a restaurantului:) De aici ne-am retras spre "casă".

Luni (29)
Am luat un mic dejun copios, ne-am luat la revedere de la Cristina care era liberă azi, fiind zi liberă la englezi şi am plecat cu rucsacii de avion la plimbare. Am coborât la o staţie întâmplător, la Tottenham Court Road Station şi soarta se pare că ne-a adus să vizităm  British Museum - am stat la ceva coadă aici, ne-a controlat un nene în bagaje - doar că era mai complicat că aveam bagajul de avion (adică tot bagajul - rucsacul).
Noroc că era un român de ne controla acolo, şi a văzut paşaportul pe care-l aveam undeva deasupra în rucsac - şi ne-a zis că sunt controale destul de amănunţite din cauza atentatelor din ultima vreme dar ne-a lăsat uitându-se doar aşa.... deasupra, de dragul camerelor. Aici ştiam că se află ceva "comori" din Egiptul Antic, din vremea când studiam hieroglifele şi istoria egiptului antic. Aici era şi celebra Rosetta Stone. Piatră din Rosetta este o stelă egipteană, datând din anul 196 i.Hr., din timpul domniei regelui Ptolemeu al V-lea, care are trei inscripţii ale aceluiaşi text în trei limbi antice diferite. Piatra este din granit negru, are formă aproximativ rectangulară, cu 3 inscripţii ale aceluiaşi text în 3 limbi antice diferite, hieroglifică, demotică şi greacă.
Din partea superioară, cea care conţine inscripţia hieroglifică, lipseşte o parte. Folosind inscripţiile pietrei din Rosetta, Jean-François Champollion a reuşit să stabilească o metodă de traducere a scrierii hieroglifice. Eram cândva fascinat de tot ce înseamnă Egiptul antic, şi am citit numeroase cărţi pe subiectul ăsta. Am găsit deasemenea diferite statui despre care citeam pe atunci că sunt în British Museum şi mă gândeam cu jind la ele. British Museum are expuse numeroase obiecte de o valoare inestimabilă, multe din acestea cunoscute publicului precum: Craniul de cristal, Sfinxul din Taharqo, un fragment din Columna lui Traian, Bustul lui Julius Caesar, diverse mumii, etc. Obiectele sunt cuprinse în galeriile tematice ale muzeului: Africa, Asia, America, Egiptul Antic, Roma şi Grecia antică, Europa, Colecţia de ceasuri, Orientul Mijlociu, etc.

Am plecat mulţumit de aici - am mai vizitat câteva străzi, am mai văzut câteva veveriţe prin parcuri, apoi spre aeroport şi spre casă. Una peste altă a fost o mini-vacanţă reuşită.

Pe curând!

marți, 21 februarie 2017

Morocco


Am ales să plec în Maroc fără bagaj de cală, un rucsăcel mic ţinând cont că aveam să ne plimbăm cu bagajul după noi prin deşert, apoi pe munte, neavând un loc fix de cazare pentru tot sejurul. Aşadar am ajuns la Bergamo, după vreo 3 ore am luat şi zborul spre Marrakesh, alte 3 ore jumate şi am ajuns şi în Africa (pentru prima oară).

Sâmbătă 11.02

Avionul a avut ceva întârziere şi nu mai avea pistă de aterizare în Marrakech (probabil), aşa că a survolat pe acolo vreo 30 min; până la urmă a aterizat cu bine. Am stat apoi la o mare coadă la vize - trebuia să completăm şi o foiţa cu locul unde stai, meseria (pentru ce le trebuia informaţia asta?!? nush... probabil teroriştii completau acolo la meserie - terorist...). Apoi am scrimbat 150e în dirhamii lor, şi am luat un autobuz spre piaţă lor principala Jamaa el-Fna. De aici am băgat maps.me spre cazare. Labirint, nebunie, alt fel de viaţă. Motoare, bicle, aglomerat, mirosuri orientale, străduţe mici. Fără maps.me nu cred că aveam nici o şansă să găsim. Am găsit până la urmă locul unde eram cazaţi, în Medina, la Riad Dar Nael - ajutaţi şi de un localnic totuşi. Ajunşi la cazare, am rămas un pic şocaţi de uşa de la baie - vezi poză :)

Apoi am plecat iar în oraş. Viaţa de noapte e aici o nebunie: biciclişti, motorete, aglomerat, toţi zic că nu e pe acolo, că e închis pe unde mergi tu, într-un cuvânt, noroc cu GPS-ul. Am mers până în piaţă şi am mâncat tradiţional. Lumea de la tarabele - restaurant aplaudau când aveau noi clienţi - concurenţă, deh. Eu mi-am luat un platou pescăresc mix şi ne-am luat toţi şi farfuriuţele lor clasice în care întingi cu pâine. Şi câte un ceai de mentă. Demenţial ceaiul lor de mentă. Prin piaţă, se făceau cercuri de oameni în jurul şerparilor, oamenilor cu maimuţe, bătăi de stradă (box), şi toată gama asta de viaţă de noapte... Ziua e mult mai linişte.


Duminică 12.02

Am luat un mic dejun la cazare, ceva mai mult franţuzesc decât marocan... Am stabilit câteva detalii despre nişte excursii de făcut săptămâna care avea să vină, apoi am ieşit iar la pas pe străduţele din Medina, printre motoare, biciclete, pisici şi alte cele. Am început să intrăm şi în jocul asta al negoţului, am luat musc, ambra, condimentul lor tradiţional Ras al Hanout, şi alte cele. Am mâncat pe la un mic restaurant de pe străduţe, falafel eu, cu salatele lor clasice. Am mai luat câte un cadou, am mai negociat, am luat şi vederi, le-am scris la o pauză de cafea, le-am şi pus la poştă.


Am vizitat apoi El Badi Palace:

















Iar apoi Bahia Palace


















Apoi a început ploaia. Am umblat printre tarabe, am venit iar la cazare, am mai negociat şi pentru excursia din următoarele două zile din deşert. Toată viaţă aici e un fel de monopoly. Negocieri peste negocieri. Am vrut să mergem şi la un hamam dar era cam scump şi până la urmă am mai mâncat prin piaţă la un restaurant şi am mers spre cazare. Deja străzile încep să ne fie familiare. Deja începem să ne obişnuim cu aglomeraţia asta infernală.


Luni 13.02

Am luat de la hotelul nostru din Medina - Riad Dar Nael o excursie către Merzouga cu 85e de căciulă. Am putut lasă o parte din bagaje la cazare păstrând o zi de cazare pt. miercuri seară. Am fost duşi dis de dimineaţă pe undeva prin piaţă şi urcaţi într-un microbus cu alţi călători.

Drumul de la Marrakech la Mezouga are cam 560km - foarte obositor, dar fain până la urmă.

Drum lung, opriri pe la castel Ait Ben Haddou - unde s-au filmat o grămadă de filme - de prin 1961 cu Lawrence of Arabia până la Gladiatorul, Asterix et Cleopatra, Prince of Persia , sau anii trecuţi anumite părţi din Game of Thrones - deja parcă o vedeam pe Khaleesi pe acolo cu dragonii.

Prânz scump, nu am mâncat decât prăjiturile luate din Marrakesh; mai toţi ne-am ridicat de la masă când am văzut preţurile - ăştia de au organizat turul ne duceau la "combinaţiile" lor care ne ofereau numai preţuri de turişti, aşa că am plecat de la masă majoritatea.

Am observat stand în faţă cu Marmotă că 26 e numărul de maşină pentru Marrakesh (cum e B-ul pentru Bucureşti).
Beyond Travel numele agenţiei de transport care colabora cu hotelul nostru...

Noaptea cazare la Auberge Oudinar Gorges du Dades prin Ait Oufri. Masa a fost buna; socializare apoi cu nişte americani - am vorbit de Trump, şi alte chestii d-astea. Erau şi nişte nemţoaice care aveau un joc, Dobble îi zicea - haios dealtfel - în special în engleză. Noaptea frig dar am adormit buştean.

Marti 14.02

Dimineaţă la 7 mic dejun, la 7:30 plecarăm mai departe, spre deşert.
Oprire Tinghir, plimbare aiurea prin bălării apoi pe la niste vânzători de covoare unde au luat americanii tot felul de carpete cu 100$+... Am aflat aici şi componenţa grupului nostru că ne-a întrebat cel care se ocupă cu fabricarea covoarelor (sau mai bine zis - poate - de "producerea" lor şi vânzarea acestora la străini) - vreo 6 americani, vreo 4 sau 5 nemţi, 2 elveţience din partea franceză, un sud corean şi 3 români. Românii desigur nu au luat covoare, au luat americanii şi nemţii destule :)

Am trecut prin Ouarzazate (10 - B like), am vizitat nişte chei apoi, am făcut şi o poză de grup aici. Apoi masă la Maison d'Hote Anissa, aici am dat 100drh (~10e) pe o omletă berberă cu o salată şi nişte portocale. Am mai oprit pe nu stiu unde de am luat o îngheţată, apoi am plecat spre deşert; ne-am mai oprit în ultimul sat înainte de deşert, Rissani, am luat apă, am băut o cafea, am intrat şi pe un wifi şi am văzut că Movideea a ajuns la destinaţie ;) Am ajuns la deşert, deja era nisip şi pe stradă în unele locuri, ne-a dat şoferul jos, în Ksar Tanamouste, că noi trei aveam ceva privat, sau ceva de genul.... În traducere ceva mai liniştit, noi 3, cu 3 cămile (a mea era Bob Marley) şi cu Ahmed.
Ne-a plimbat Ahmed vreo ora jumate, cam 5 km, am salvat şi trackul, am făcut poze cu apusul, ne-am tot găsit cu diverse alte grupuri şi am ajuns la corturile noastre. Am luat masa, am stat apoi la foc şi am privit la stele. Am cântat un pic şi la tobe, a apărut şi luna pe la 10.... Nu ştiam că în Africa nu apare luna că la noi, cum se lasă seara. Liniştită seară. Aveam nevoie de un pic de linişte după atâta aglomeraţie, nebunie and stuff like that. Am mai aflat de la Ahmed că e un deşert micuţ - 5-6km lăţime până în Alger şi 55-60km în lungime.
Ma gandeam la jocul pe care l-am jucat in copilarie: Dune


Miercuri 15.02

Am făcut apoi cei aproximativ 5 km înapoi după ce ne-am trezit pe la 5, am mers cu Bob Marley and CO night vision. Când am ajuns, ne-a prezentat Ahmed nişte fosile prelucrate de el, iniţial nu am luat nimic, apoi m-am uitat la micul dejun că aveam 50 dirhami schimbaţi, adică vreo 5e şi m-am dus să iau una din fosilele care mi-au plăcut dar voia 100 drh pe ea. Învăţat deja cu negocierile prin Marrakech, am dat să plec şi mi-a zis ceva de genul, bine, ia-o aşa... I-am dat noi şi vreo 30 drh bacşiş dar chiar un om fain Ahmed. Am luat micul dejun, pe la 7:30 a venit şi grupul nostru cu maşina să ne ia, aveam locurile pe care am mers şi la dus - în faţă, libere, am urcat şi am pornit la drum. Trecand prin sate  într-o zi lucrătoare am văzut ca din micii berberi, cam 70% se duc la școală cu bicicletele.
Masă la Al Manadir, am stat jos la o cafea ca nu mi-a făcut nimic cu ochiul.
Benzina e mai ieftina ca la noi, aici e cam 1e (10.9drh)/litru, iar motorina 9.5drh/litru.
Ouarzazate, orașul cu nr. 10 - un fel de B pt. București, e foarte șic, au felinare pt. iluminatul străzilor
E orasul care are ca un fel de totem al orașului un clapper board.
Mă gândeam eu oare cum de am ajuns pe tărâmuri arăbeşti, berbere chiar şi mi-am dat seama că era momentul să văd că sunt şi ei oameni, nu terorişti cu toţii :)
Seara am mâncat în piaţă. Mi-am luat iar un platou mix şi salatele lor clasice şi la final celebrul whiskey berber sau ceai de mentă :) apoi am trecut pe la un BRD şi la somn.

Joi 16.02

Plecăm dis de dimineaţă spre piaţă centrală, ne mai rătăcim, tot gps-ul ne-a scos mereu din Labirint..., căutăm taxi spre Imlil, numai ciordaci, care mai de care să te fure. Găsim până la urmă un fel de maxi taxi (colectiv cum zic ei) şi la ăştia dăm 50 drh de om măcar. Pe la 9:30 am plecat, când s-a umplut maxi taxi ăsta. Am făcut vreo două ore până într-un sat, luând diverşi în troşcaletă, apoi ne zice gigel ăsta... Hai, jos. Noi nu, că am plătit până în Imlil, el nu că jos... Până la urmă înţelegem că n'est pas d'argent. Coborâm şi ne urcă într-un taxi. Mai era unu în spate, ne bagă şi pe noi 3 tot în spate, în faţă erau doi pe locul din dreapta, se urcă şoferul şi văd că mai vine unu pe la şofer, deschide uşa şi ghici ce... Se urcă lângă şofer, deci am rămas mască - noi 3 că restul erau obişnuiţi :))) a făcut o poză Mihaela. Deci nu am mai văzut aşa ceva. Mă rog, ajungem în Imlil, vorbim cu cineva de cazare pentru vineri noapte, apoi mergem în sus. Mulţi cu măgăruşi, cu bagaje, cu câte una de nu poate să-şi mişte fundul la deal şi tot aşa. Vremea foarte bună.
Găsim mai sus apă, ne umplem bidoanele şi găsim şi suc de portocale... Wow, bun tare! A intrat de nu-i adevărat. Am mâncat curmale să mai uşurăm bagajul, şi apoi la deal. Am făcut vreo 5 ore jumate până la refugiu, am ajuns pe la 5 şi ceva.

Vreo 11 km mersi, ~1400 m urcaţi, de la 1800 m la 3177 m azi. La refugiu totul bine şi frumos. Pe drum am tot găsit "cafenele" şi aveau toţi suc de portocale, îmi cam ploua în gură de fiecare dată când treceam pe lângă ei.
Sunt două refugii unul lângă altul, unul mai scump, unul mai ieftin. Noi am dat 15e de om pe noapte, dincolo, la mouflons era mai scump. Aici totul bine, am dormit de pe la 9 la 6, cu sacul de vara, acoperit şi cu o pătură. Preţuri super ok, 1e o supă, 2e un ditai ibricu cu vreo 6 ceaiuri, fain!

Vineri 17.02

Treziţi dimineaţă, am pornit spre vârf, zăpadă foarte bună, nu era nevoie deloc de snowline. Ne-am lăsat bagajele la refugiu şi am luat doar un rucsac cu ceva haine, apă şi dulciuri. Am făcut cam 3 ore până sus, la 4180m. Mai toţi care urcau aveau ghizi care îi "înfofoleau" cu pioleti, colţari şi alte alea.
Noi am urcat lejer în teneşi de trail. Snowline-ul l-a pus Marmota Mihaelei undeva mai sus şi pentru coborâre. Eu am fost foarte ok fără. Mi-am pus un snowline pe coborâre vreo 5 min apoi l-am ţinut în mâna că era zăpadă numai bună de tobogan. Mai toate pantele urcate greu în zigzag le-am coborât de-am-fundulea. Am ajuns în vreo 40 min jos de pe vârf. Aaaa, cât pe ce să uit. Sus, pe vârf am rămas masca. Era o veveriţa. Cum o fi ajuns veveriţa la 4000m+.... Ne gândeam că o fi venit călare pe vreun corb sau nu ştiu ce să zic...

Am găsit sus şi pe prietenii noştri marocani cu care ne-am tot văzut pe traseu, şi alţii - fiecare cu ghizii lor. Ajunşi la refugiu am luat bagajele lăsate aici, ne-am făcut bagajul, am mai mâncat una alta ce mai aveam la noi şi la vale. În vreo 3 ore am ajuns şi în Imlil. Pun aici trackul de la refugiu pe varf si inapoi la refugiu si in Imlil.
Luaserăm noi o carte de vizită de la unu de pe aici, am vrut să mergem să vedem cum o fi cazarea, dar era cam departe aşa că am zis să mâncăm dar apoi ne-am gândit că parcă ar fi mai bine să mâncăm prin Marrakech şi să căutăm cazare pe aici decât să stăm sâmbătă să căutăm transport spre aeroport. Zis şi făcut. Numai că nu prea mai aveam noi chef să mergem 8 într-o maşină şi alte d-astea aşa că am negociat cu un taxi şi am dat 200drh (20e) şi ne-a dus degrabă - şi la propriu şi la figurat, că merge lumea pe aici cu o viteză şi fără a avea treaba cu linia continuă şi alte detalii d-astea pentru europeni...
Chiar mă bucur că nu am închiriat maşină cum ne gândeam noi la început că ar fi fost dubios. În special din cauza motoretelor astea de se strecoară peste tot cam cum conduc şi prin Medina.
Ajunşi prin Marrakech am tot umblat după un motel. Am văzut că erau astea tot prin labirintul din Medina. Am pus iar maps.me-ul şi am ajuns în cele din urmă la un motel dar era ocupat. Ne-a trimis la un altul însă îl găseam pe harta dar nu reuşeam să ajungem la intrare. Pe stradă sunt mulţi dubioşi care ba îţi spun că-i drumul închis, ba ştiu ei mai bine unde vrei tu să mergi, ba vor să-ţi vândă ştiu eu ce prostii. Am ajuns până la urmă la un motel Kactus dar era 70drh de om şi stăteai că la refugiu, cu alţii în camera de 10-15, bagajele nu le păzea nimeni aşa că am zis că mai bine să mergem la un hotel de-l găsisem noi pe acolo, Hotel Mimoză, cu 200drh pt o camera triplă. Am lăsat bagajele şi am fost să căutăm să mâncăm. Ne săturasem deja să mergem prin piaţă sau prin locuri unde nu era afişat preţul aşa că am găsit o bodegă bună unde am mâncat bine încât am hotărât să luăm şi a două zi de dimineaţă masă acolo. Ne-am dus la un dus şi somn. Oboseală şi pe ziua de azi.

Sâmbăta 18.02

Dimineaţă am găsit un fel de net-cafe cum erau la noi acum vreo 10-15 ani, cu nişte calculatoare d-alea antice, dar cu Windows 7 pe ele, că trebuia să-mi printez checkinul să nu mă chelfănească ăştia de vreo 20e prin aeroport. Până la urmă am printat cele două foi de checkin şi am mers de am mâncat un mic dejun copios, cel mai bun de până acum, apoi am scos bani şi am mers să mai luăm nişte chestii de-ale lor. Am dat peste un nene fain unde nici nu am simţit nevoia să mai negociem. Ăsta ne-a cerut 10drh pe un săpunel parfumat în timp ce alţii începeau de la 50/unu. Aşa că am luat mai multe chestii de pe la el. Apoi ne-am luat bagajele şi am luat-o tiptil pe jos spre aeroport - cu opriri pe la suc, prin parcuri, pe la umbră, etc.

A, să nu uit, una din chestiile de notă 10 din Marrakesh e sucul de portocale făcut rapid pe loc cu 4drh (2 lei) ... O să-mi fie dor de suc de portocale la preţul asta :)

Am găsit şi un mall. Lângă mall, la cam 3 km de aeroport, staţie de bicle, util de ştiut. Am mâncat ceva şi pe acolo să mai pierdem vremea.

Aşa... Am avut ceva emoţii cu plecarea din Maroc. Am făcut ceva până la intrarea în aeroport că e cu fundu' la oraş domnu' aeroport dar am ajuns până la urmă, coadă la intrare apoi ne ducem la plecări şi ne trimite unul că cică trebuie o ştampila pe foaia de check-in de la Ryanair... care bineînţeles era în partea aialaltă a aeroportului. Stăm la o coadă şi acolo, apoi ne mai pune să completăm şi foiţa de am completat-o şi la intrare, pentru viza. Acum şi pt.viza de ieşire... Prostii gen meserie, la ce le-o fi trebuit nush, dar mă rog, am luat şi viza de ieşire, apoi coadă la securitate, măcar a fost totul ok si nu ne-a "confiscat" snowline-urile sau stiu eu ce altceva...

În avion, deşi am făcut check-in ul abia azi şi Mihaela a făcut pt.ea şi Marmota cu ceva timp în urmă, am picat chiar lângă ei. Am jucat şah ba singur, ba cu Marmotă de nu ştiu când a zburat timpul. Am ajuns la Bergamo, a venit în cele din urmă şi maşina de la apartamentul de-l închiriasem (B&B Ai Prati), am ajuns apoi la o pizzerie unde trebuia să ne facă respectivul check-in ul, am luat două pizza, apoi am ajuns la apartament, am mâncat, duş şi somn.

Duminică 19.02

Dimineața ne-a dus repede la aeroport, aici totul a mers mult mai repede si am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea... Poate o fi utila cuiva, sau macar așa... "pur-moa" (furculisionism).