marți, 5 noiembrie 2013

Phoenix MPC

               O sa încep postul asta asa mai... clasic :) Nu știu alții cum sunt… dar eu, când ma gândesc la… MPC nu-mi vine altceva în cap decât “începutul unei noi vieți”. Adevarul e ca în fiecare an renasc într-un fel sau altul în urma MPC-ului. Dar s-o luam cu începutul. In 2010, Marmota (un cunoscut din școala de munte Pathos - ca nu pot spune ca eram prieteni) ma întrebă: “nu vii la un marathon montan?” iar eu… foarte scurt îl întreb… bai, as veni, dar ce-i aia? :) “uite alergi pe munte…” Eu nu mai alergasem o tura de parc măcar (doar pe la fotbal) dar cum îmi plac provocările i-am răspuns la fel de scurt ca vin (fără sa intuiesc măcar ca asta avea sa fie acceptul meu de a începe o noua viata). De atunci am rămas cei mai buni prieteni iar prietenia noastră avea sa se consolideze încet-încet cu tot felul de “condimente” legate de concursuri sau ture pe munte… Atunci am scos parca 6:55 la MPC, neștiind dacă o sa-l termin, doar m-am bucurat de o noua experiență!
                Asa, asta avea sa fie prima mea renaștere. Am urmărit un film în care spunea cineva "once you cross the finish line of a marathon, your life will gonna change forever!" si a devenit un fel de motto al meu de atunci pe care-l spun la toți ceilalți "începători" in ale alergării. Prin septembrie 2011 aveam sa merg într-o tura prin Făgăraș  tărâmul renașterii mele (cum ii spun eu), care era cât pe ce sa se termine mai... nasol, însă am avut "capul tare", karma buna și se pare ca a fost o adevărată minune ca, într-o căzătură de vreo 50 m în coborârea dinspre vf. Lespezi spre ref. Călțun  călcând pe o lespede "trambulina" am sărit direct în ce aveam mai tare (cap) dar nu am avut un deget rupt și se pare ca mi s-a mai oferit o șansă la viata pe care am primit-o cu mare drag. Prin spital zice lumea (eu nu mai țin minte nimic din perioada aia - din fericire) ca vroiam sa merg la MPC. Marmota s-a dus sa se mai elibereze de stresul provocat de isprava mea, ca a fost si el cu mine în tura aia și a văzut live toată nebunia de atunci, și deja devenisem prieteni foarte buni și îmi dau seama cât de greu i-a fost - încercând sa ma pun în locul lui, însă bine ca s-a terminat totul ok... Oricum, tot în prag de MPC așadar, am renăscut iar, căci toată aventura mi-a dat o noua pofta de viata și un optimism incredibil.

                In 2012 aveam sa revin la MPC cu mare drag, însă aveam mari probleme cu o glezna... am scos în jur de 6:45 și nu prea îmi venea sa cred ca am scos numai cu 10 min. mai bine ca în 2010 după ce, în 2011 și 2012 am alergat la o mulțime de concursuri, însă glezna și vreo jumătate de an de pauza de la Ciucas la Eco (de prin sept 2011 pana în mai 2012 deci) m-au cam făcut sa nu reușesc un MPC prea bun, însă prin nov. 2012 aveam sa termin sezonul cu un Piros în jurul Budapestei foarte reușit (terminând cu Tzale și Marmota cei 90 km fără nici o durere).
- Înainte de 2013 avea sa vina o noua renaștere, însă doar de natura motivațională în alergare... Dupa ce am terminat UTMB-ul la final de august - început de septembrie într-un timp nu tocmai ok, de 42 de ore (fata de Marmota și Tzale cel putin - deoarece speram sa il pot termina cu ei) dar foarte ok ca am făcut ce mi-am propus - sa termin în prima jumătate a clasamentului și în timpul limita (care aici era de 46 ore), a venit ziua mea și am primit cel mai inspirat cadou de pana acum, cartea Ultra-maratonistul scrisa de Dean Karnazes (avându-l tot pe el în prim-plan), carte care mi-a dat un elan sa mut munții :) numai ca nu am mutat munții, dar am reușit sa scot sub 6 ore la MPC (5:58 mai exact). Pot spune ca a fost o noua renaștere iar MPC-ul o sa-l numesc de acum Phoenix-ul meu deoarece mai mereu s-a întâmplat câte ceva... renăscător :) "în jurul" lui... Când trebuia sa fie MPC-ul a nins serios, asa ca s-a reprogramat pe 2 nov, ceea ce avea sa ne dea peste cap planurile legate de Piros, plus o mini vacanta pe acolo, o cursa foarte faina, bai termale apoi, dar cum puteam sa renunț eu, dragonu' la un phoenix :)
                Am venit cu Marmota, Nico (care avea sa fie din nou voluntara) si doi tipi începători în ale alergării montane care însa au terminat cu bine cursa deși unul din el intrase de curând într-o dubita cu bicicleta și s-a "auto-mutilat" într-un accident mai... putin obișnuit (de-obicei intra mașinile în bicicliști nu invers) :) Alt imbold pentru mine era pariul pus cu Marmota ca el a zis ca-mi da o ora... și eu ma setasem pentru 5:30, știind ca ii va fi foarte greu lui sa dea 4:30, mai ales după un an atât de încărcat... în kilometri făcuți prin concursuri și antrenamente. Daca îmi dădea totuși o ora, urma sa-i fac cinste cu o masa... pe cinste, dacă nu, îmi făcea el un Quiche cu ton. Am reușit sa plec de la munca pe la 16:00 și pe la 19:45 eram prin Zărnești, am ridicat kitul și am și participat la ședința tehnica. Mi-am luat și un suc de mere cu sfecla și se pare ca nu am fost prea înțelept și am băut din el pe seara și urma sa fermenteze prin stomac... Am aflat apoi ca a fost și motivul din care Fako a avut probleme legate de boscheti în cursa (crezând ca e izotonic). Ne-am cazat pe undeva pe lângă Mosorel și a doua zi m-am trezit cu mare pofta de... fuga!
                Ne-am aliniat la start și au început sa treacă fiorii de-a lungul șirei spinării, am văzut multi prieteni buni, oameni dragi, deja formam o familie (sa zicem ca toată treaba asta e ca și cum am fi toți într-o sticla de... cola și ne agitam, ne încălzim - zgâlțâim sticla) și brusc, se aude numărătoarea inversa pe care o asemuiesc cu deșurubarea dopului la acea sticla de cola (cu prieteni, acid, cofeina, adrenalina) și când s-a zis 3,2,1...GO, explodează dopul și pornește o noua aventura în viata a vreo sase sute și ceva de oameni - la unii le deschid noi drumuri, unii se duc la punct ochit - punct lovit (și-i vezi pe podium) iar unii își testează doar limitele - unii vad ca nu au limite și merg mai departe, unii găsesc blocaje mentale și considera ca și-au găsit o limita.
- Sunt vreo 3 km care urca agale pana la fântâna lui Botorog, întâi pe asfalt, apoi pe un drum pietruit, timp în care unii, în special cei mai începători trag mai tare (mânați de cei din jur), sau cei buni care își permit... ca știu ce-i așteaptă și au toate forțele necesare sa dea piept cu muntele. Eu, mi-am învățat lecția, și am și dobândit ceva experiență și antrenament și ma țin după unul-altul însă simțind limita peste care sa nu trec pentru a face fata la toată cursa. Alerg în spatele lui Marmota care "hoinărea" pe lângă Alex, apoi i-am pierdut ca începeam sa intru în ritmul meu, dar ma gândeam mereu la ce-mi propusesem sa nu mai alerg numai sub limita de confort ci in anumite momente sa bombardez acea limita cu gânduri motivaționale, legate de Karnazes (și aventurile din cartea lui), de proaspăta experiență de la UTMB sau de anumite melodii din playlistul meu atent selecționat.

                Mai alerg, mai merg înfipt (pe urcări), mai ma motivez cu diverse gânduri și trec de Magura, Casa Folea și ajung la Table (~km 10) năpădindu-ma diverse amintiri din anii trecuți, și văzând diverși oameni care ori ma depășeau, ori ii depășeam eu. La start îmi spusese Monica ca venind dimineață spre Zărnești l-a văzut pe Hajnal pe drum care venea alergând spre MPC :) Treaba asta l-a obosit destul de mult, însă și-a propus sa facă mai multi kilometri din Brașov la Zărnești, apoi MPC-ul zicând sa se antreneze pt. UTMB. L-am văzut spre Table și pe el așadar (în fuga lui spre UTMB) :) apoi am ajuns și la Table, am luat repede un gel pe care l-am simțit repede "în sistem", am băut niște apa, 2 bucatele de cașcaval și am fugit mai departe. Deja simțeam kilometrii din anul asta, la modul ca ma și simțeam un pic obosit dar ma și simțeam mult mai puternic decât în anii trecuți. Am ajuns aici cam într-o ora jumate, apoi  am coborât un pic pana în șaua
Grind, pe unde am văzut-o pe Macheciau (Iuliana Postica) (aici sau în șaua Joaca - înainte de Table... nu mai știu exact), am salutat-o, mi-am luat energia de la ea... asa cum e normal sa te ajute fiecare vorba de bine îndreptată spre tine în astfel de provocări, și a început urcarea spre șaua Funduri. Pe aici țin minte ca ma simțeam un pic obosit când mi-a venit tocmai melodia din Pirații din Caraibe - folosita pe la finishul de la TDS (120km) la care am asistat și am simțit o energie "activatoare" in mine deși activatorul în păstram pentru Plaiul Foii, sa-i dau Dianei de furca.

                Nici nu știu când am ajuns în creasta și am și început coborârea spre Valea Urzicii (~km 15). Trecuseră doua ore jumate oricum. "Lanțurile" (funiile mai exact) au fost foarte bune, iar coborârea pe ele (care a speriat-o pe Macheciau) a fost foarte ok, am fost foarte atent si am ajuns in vale foarte ok, apoi a venit porțiunea când în urcare, când în coborâre - de care zicea si Lucian ca e foarte înșelătoare, ca majoritatea cred ca e numai coborâre din Funduri pana la Plaiul Foii însă nu e chiar asa. Pe aici când îmi opream muzica (când alergam pe single trail-uri) - când o porneam, și ma mai tot vedeam cu diferiți cunoscuți, fotografi, mi-am adus aminte si de căzătura din 2010 din zona asta, căzătură care mi-a lăsat o cicatrice serioasa pe degetul mare... Am decis sa nu iau betele și foarte bine am făcut... ca in primul rând am coborât mult mai sigur pe mine cu ambele mâini libere și în al doilea rând și Lucian mi-a recomandat de mai multe ori sa ma învăț sa alerg fără bete ca în felul asta iți și fortifici mușchii picioarelor atât de solicitați în sportul asta, și nici nu apare posibilitatea sa-ti alunece bățul pe o piatra (tu bazându-te pe stabilitatea în acel bat), și ai și mai mult echilibru - asa cum are un acrobat ce merge pe sfoara la circ :)

- In 3 ore am ajuns și la Spirlea, aici ma gândeam ca mai iau un gel însă nu am băut decât un pahar cu apa și am plănuit sa fac asta la Plaiul Foii. In 4 ore eram și în Plaiul Foii, ma gândeam ca am ajuns în punctele importante numai la ore fixe :) am luat un activator, am mâncat o feliuță de mar și una de morcov și am fugit. De remarcat ar fi ca, fata de ceilalți ani nu am mai mers deloc bucata spre Plaiul Foii, am alergat (nu cu cine știe ce viteza) însa nu m-am oprit... Pe la Plaiul Foii l-am văzut si pe "scurtila" cum ii zice Marmota și alți cunoscuți însă eram foarte hotărât sa nu ma opresc deloc pana sus, la Paula, ca știam ca ea trebuie sa fie voluntara acolo. Am tras tare si ma tot gandeam ca am plecat din Vallorcine spre Tete aux vents - ultima urcare din UTMB. Mi-a venit și Vanghelis-ul pus de staff-ul de la UTMB deobicei atat la start cât și la final (la campioni) și asta m-a împins de la spate. Am depășit ceva oameni pe urcarea asta și deja îmi băgasem in cap ceva de genul... "hai Diana, numai atâta poți? arata-mi tot ce poți!" și am învins-o pe domnișoara Diana. Sus am văzut-o pe Paula, care m-a pozat si incurajat si am dat tare mai departe. Sus am ajuns în ~5 ore și știam ca va fi tare greu sa termin în 5:30, mai ales ca urmau vreo 4 km de coborâre mai abrupta printre rădăcini și frunze apoi în jur de 7 km foarte alergabili pe care trebuia sa-i dau tare. Anul trecut ma oprisem de multe ori pe porțiunea asta ca nu prea puteam alerga în continuu asa mult după o asemenea cursa.
- Acum am coborât pana la Coltul Chiliilor și deja aveam cam 5:30 acolo. Am băgat ultimul gel și mi-am propus sa termin in mai putin de 6 ore, chiar și 5:59 și am tras cât de bine am putut, ma gândeam ca fac o tura de Herăstrău (care are ~7 km) doar ca acum e și un pic în coborâre, deci e mult mai ușor. Ma gândeam la ce mai citisem prin cartea lui Dean, când la Herăstrău, când la ultima porțiune din UTMB - de la Chalet Floria pana în Chamonix la finish. Toate gândurile m-au ajutat sa nu ma opresc deloc si sa scot 5:58, timp cu care am fost foarte mulțumit... am scăzut ~45 min pana la urma din timpul de anul trecut... ceea ce nu e chiar atât de ușor. Pentru la anul îmi propun un 5:30 fără probleme, având și timpii de anul asta, pe care ii voi îmbunătăți pe fiecare porțiune.

                Când ma apropiam de centru, îl vad pe Tzale care îmi zice sa trag tare ca o sa câștig pariul cu Marmota. Am aflat apoi ca el nu s-a simțit asa bine și a făcut un 5:20, un timp bun pentru mine, dar el își dorea sub 5 dar nu i-a ieșit ca deh... a fost un an plin!

duminică, 27 octombrie 2013

Renastere

Am citit o carte exceptionala care a schimbat "un pic"... totul in mine. Postez asta aici, pe "Scopul Existentei", blog pe care, initial, postam numai treburi referitoare la ceea ce gandeam, astfel, daca cineva dorea sa ma cunoasca nu trebuia sa faca altceva decat sa citesca posturile mele in ordina lor "calendaristica" si ma "citea" intru totul si pe mine. Ultimele posturi au fost numai referitoare la alergare ceea ce iar spune destul de multe despre mine. De curand un bun prieten mi-a zis ca e nepotrivit sa zic "scopul existentei" la postul legat de "UTMB", citind insa numai acel post, fara sa inteleaga legatura intre scopul existentei (versiunea mea) si alergare. Acum pot "declara" ca in alergare ma auto-definesc, ma regasesc, daca am ceva neinteles (in minte...), ies la alergare si aflu raspunsul. Am fost la un tembuilding genial care m-a facut sa imi pun multe intrebari, sa stau mare parte din timp singur si sa gandesc tot felul de chestii. Bineinteles ca am iesit si la o alergare pe plaja, am si terminat cartea primita cadou de ziua mea, pe care o declar cel mai inspirat cadou primit pana acum si termin aceasta fraza lunga printr-un citat din ea: "in alergat viata devine mai vibranta, mai intensa. In acelasi timp iubesc si singuratatea. Alergarea pe distante mari este pentru singuratici, iar eu am realizat ca-mi place sa fiu mai mult singur... eu simt ca renasc atunci cand alerg!"

      
            O sa incep prin cateva vorbe care l-au "marcat" pe Dean si ma vor "impinge" si pe mine de la spate de acum: intrebat de un antrenor din copilarie cum a fost un oarecare concurs (castigat dealtfel), Dean ii spune ca a fost ok, s-a simtit bine, la care replica e: "inseamna ca nu te-ai fortat destul, ar trebui sa doara ca naiba". Si un al doilea citat motivational din carte (tot din copilaria lui): "du-te la start si alearga cat poti tu de bine! Nu alerga cu picioarele, alearga cu inima!"

             In cursa de ~320 km pe care lumea o facea in stafeta de 12 alergatori... fiecare cate ~10km, pentru cate o cauza nobila, Dean a facut-o singur sub numele pe care l-a dobandit "echipa Dean". El spune: "am alergat primii 160km cu picioarele, urmatorii 145 cu mintea si ultimii km... cu inima".


O sa mai dau un citat din carte: "Alergatorii sunt oameni adevarati. Nu alearga pt.bani sau faima, alearga din pasiune. Multi au slujbe normale pt.a-si plati facturile, iar alergarea este un efort facut din dragoste. Ultra-alergatorii duc totul la un nivel mai ridicat. Sa te antrenezi pt o cursa de 161 km in timp ce muncesti opt ore pe zi necesita un nivel fenomenal de angajament si determinare."


            Am sa incerc sa trag si o concluzie (la acest punct din postare), si anume ca pana acum alergam undeva la limita de confort. O sa tot dau citate din carte deoarece este pana la urma sursa "schimbarii" mele. ”Daca nu incerci sa iesi din zona de confort, daca nu ceri in permanenta mai mult de la tine, dezvoltandu-te si invatand din mers, vei alege o existenta necontenita, o moarte in viata”. 

Alergarea ne invata pe toti ca drumul catre atingerea unui scop este mai important decat scopul in sine. Dedica-te intru totul unui obiectiv, progreseaza constant, nu ceda niciodata – asta inseamna implinirea, asta inseamna succesul.


"Daca nu poti alerga, atunci mergi. Daca nu poti merge, atunci taraste-te. Fa ceea ce trebuie sa faci. Dar continua sa inaintezi si sa nu te dai batut."
Dostoievsky avea dreptate: "suferinta este originea constiintei". Simturile nu sunt niciodata mai treze decat atunci cand apare durerea. In suferinta exista magie, intrebati orice alergator. " - Nu te doare sa alergi atat? - Ba da, dar e o durere placuta."


             Si cateva sfaturi nutritioniste..."mancati mai multe legume, nuci si peste, beti mai multa apa, reduceti pe cat puteti consumul de zahar rafinat si grasimile hidrogenate si faceti sport in fiecare zi. Mananc somon salbatic de 4-5 ori pe saptamana. Mananc multe salate organice, cereale integrale (cum ar fi granola naturala neindulcita), legume si fructe. Cerealele integrale si fructele sunt considerate ”carbohidrati complecsi” si degaja energia in timp, progresiv. Grasimea mea preferata este uleiul de masline, care este o buna sursa de grasimi mononesaturate. Migdalele sunt o sursa buna de grasimi bune. La restaurant comand somon la gratar sau alt tip de peste la gratar sau bucati slabe de carne rosie, impreuna cu o salata, asezonata cu ulei de masline si otet. Legumele le mananc la gratar."


             Am gasit ceva in cartea asta asemanator cu ce era sa patesc si eu la UTMB, era omul sa adoarma pe strada si cat pe ce sa-l calce o masina... iar eu era sa adorm intr-o coborare destul de abrupta dupa care, la baza coborarii am vazut un foc si era cat pe ce sa ma culc langa el dar am intrat in punctul de control si am gasit un loc unde ma pot "reseta" 30 min. Pentru unii pare absurd sa te odihnesti 30 min intr-o noapte, pentru mine a facut insa cat o noapte. E clar, pentru viitoarele concursuri de genul asta trebuie sa ma antrenez foarte mult noaptea, sa alerg mai mult dupa ce apune soarele... deoarece bioritmul meu ma face sa "functionez" mult mai bine de dimineata. Am pus si o poza la care, cand ma uit acum, ma sperii, dar atunci nu pot spune ce era in sufletul meu, cat de greu imi era insa cat de hotarat eram sa termin cu bine cursa!



            Desi nu are nici o relevanta paralela intre UTMB-ul meu de 42 ore si experientele lui Dean, deoarece el este un supraom (demonstrat - fapt pentru care nu are voie nici sa participe la jocurile olimpice), totusi nu pot sa nu spun ca m-am regasit printre randurile in care descria Western States-ul lui, sau chiar si cursa de 320 km din capitolul "stafeta". Unde m-am regasit? la unele din suferintele prin care a trecut, lacrimile varsate pentru cei care tineau la el si-l incurajau, cat si in dorinta si determinarea de a-si realiza obiectivele.
            Un lucru pe care unii din jur par ca il inteleg, altii nu, altii doar spun ca inteleg dar nu stiu cat de bine o fac, este simplu: cei care tin la mine, sa o faca pornind de la ipoteza ca asta sunt eu, fericirea mea este acolo unde exista alergare. De ce? pentru ca atunci cand alerg simt ca sunt viu, simt ca pot da ce-i mai bun din mine si nu voi intemeia niciodata o familie punand adidasii de alergare in cui...

marți, 17 septembrie 2013

UTMB 2013




In primul rand sa spun ca am tot zis ca noi avem karma buna si vom avea parte de o vreme excelenta si se va face tot traseul. In dimineata concursului am fost treziti de un SMS care ne anunta exact acest lucru. Ne doream sa facem toate cele 100 de mile ca vorba ceea... ori suntem finalisti la 100 mile, ori nu mai suntem.
Am facut cateva poze la inceput, cu puhoiul de lume, speram sa NU se dea startul in 3 transe ca la CCC, ca erau ceva kilometri de alergare pe asfalt, si printr-o padure unde era totusi loc, nu era single trail si am auzit 10, 9, 8....si am bagat repede telefonul cu gandul la Seb care fusese calcat de multime cu un an in urma.
Pana la primul checkpoint am alergat cu Marius; eh, "alergat"... cand mergeam, cand alergam un pic... am sa pun si un filmulet pentru a reda ingramadeala de la inceput. Dar aici era bine... se putea alerga macar. Prin oras insa, daca nu erai in primul "val"... mai greu.
            Pe la Les Houces (1012m) il gasesc pe Tzale care zicea ca a stat la concertul unei formatii locale pe o scena amplasata in oras. Alergam noi usurel, caci incepea prima urcare acolo pana la Delevret (1739m). Nu alergam noi mult si il vedem pe Kilian, care am inteles ca s-a mutat chiar pe acolo. Ii fac poza lui Tz, imi face si el, insa constat ca nu a iesit poza pe telefonul meu si ma gandesc ca am ratat si poza cu el, dar ma gandesc ca nah...poate il prind eu mai tarziu prin zona (ceea ce s-a si intamplat cand mergeam spre Mer du Glace).
            Dupa noi s-a facut coada la poze cu Kilian :) Sa revenim la cursa noastra... cum incepea urcarea il rog pe Tz sa-mi scoata si mie betele atasate la rucsac. Spre Delevret pe urcare l-am pierdut pe Tz insa un pic mai incolo, il gasesc pe marginea drumului zicand ca nu mai poate, ca el crede ca abandoneaza, ca i-a fost rau de la un gel din cele noi pe care le-am primit si eu si le-am impartit cu el. Pun mana pe el, gandesc ca-i dau un pic de energie si ii zic ca o sa-si revina (cu optimismul meu binecunoscut), sa se ridice, sa lase prostiile. Vine si el apoi si imi zice ca si-a revenit calumea dupa ce a "dat gelu' la rate" :)
            Mai stiu ca undeva in zona asta, pe urcarea de >20km de la Saint Gervais (815m) pana la Croix du Bonhomme (2439m) ma simteam foarte obosit, ma opream mereu pe pietre pe care puteam sa ma asez si mai luam cate o gura de apa. Pe aici am vorbit cu un olandez dar eram destul de ametit incat nu mai stiu exact ce am discutat cu el. Pot spune numai ca de aici am luat cateva zile mai tarziu trenuletul care urca pana la Nid d'aigle (2380) de unde porneau multi ascensiunea spre Mont Blanc.
            Pe la Les Contamines (1160m) eram pe 1264, incep sa ma simt si eu tare rau, nu stiu ce am, luasem si eu un gel Overstim's. Pana la Col de la Seigne m-am cam chinuit... si cu somnul, ca imi picau ochii in gura, a trebuit sa dau si eu la rate gelul ala cu care se pare ca nu eram deloc obisnuit si mi-a facut rau, a trebuit sa dorm la Chapieux si pe Col de la Seigne am fost pe cea mai proasta pozitie din tot concursul, pe 1961. Insa dupa aceea am inceput sa-mi revin.
            Asadar, pe coborarea de la "Refuge de la Croix du Bonhomme" (2439m) pana la "Les Chapieux" (1553m) mi se inchideau ochii de somn si, pentru prima oara in viata chiar era sa adorm in alergare... si mai era si la vale... Am ajuns la Chapieux la 2:24 am mancat ceva si am vazut ca pot dormi acolo. Putin inainte sa zaresc locul de dormit, vazusem un foc si cativa oameni langa el si ma gandeam serios sa ma culc langa foc un pic. Nu am stat prea mult pe ganduri si am intrat, am pus ceasul sa "cante" in 30 min si am plecat la 3:35 de acolo foarte odihnit si plin de energie mai ales ca dupa somn am baut si o cafea care m-a pus serios pe picioare. Initial aveam impresia ca nu prea o sa mai gasesc oameni pe drum si vazand pe cativa in fata am tras tare spre ei sa-i ajung sa nu merg singur pe acolo insa apropiindu-ma de ei am tot vazut oameni in fata si mi-am dat seama ca am facut un lucru excelent ca m-am "resetat" si nu mi se mai inchid ochii de somn cu pretul a doar 30 min. Incet, am inceput sa vad din ce in ce mai multi oameni in fata, era o urcare lejera initial, pe asfalt (vreo 5 km) apoi incepea urcarea  serioasa pana la Col de la Seigne (2507m) (cam 6 km cu vreo 700m diferenta de nivel). Totusi, somnul de la Chapieux, plus viteza foarte scazuta pe coborare, m-au adus pe Col de la Seigne pe pozitia cea mai slaba din tot concursul (1961), desi recuperasem ceva dupa ce m-am odihnit un pic. La Col de la Seigne intram in Italia si aveam sa incep sa recuperez serios din diferentele fata de cei care m-au depasit pe "finalul de Franta". Toata urcarea m-am "felicitat" in gand ca am luat decizia sa ma culc jumatate de ora si sa beau o cafea apoi, a fost intr-adevar o alegere tare inspirata pe urma careia am avut numai de castigat apoi.
            De La Col de la Seigne a urmat o coborare pana la Lac Combal (1964m). Tin minte coborarea asta pe noapte, insa am ajuns acolo undeva tocmai cand incepea sa se lumineze. Erau niste bancute in fata corturilor, mi-am luat o supa calda, am bagat geaca (de noapte) in rucsac si pe la 6:30 plecam de acolo de pe locul 1905, deja incepeam sa recuperez dupa somnicul de la Chapieux si odata cu venirea luminii intram in bioritmul de zi, plin de energie si cu pofta de alergare.
            La Courmayeur (1192m) m-am oprit si am mancat vestita supa la plic si ma asteptam sa le gasesc pe fete dar nu le-am gasit initial apoi, cand era sa plec de acolo le-am gasit si am mai stat 10 min cu ele in iarba. Aici s-a intamplat ceva foarte important pentru restul cursei si anume ca era in jur de ora 10 (dimineata) si postul respectiv se inchidea la ora 11 adica eram cu o ora inainte de ora de inchidere a posturilor ceea ce insemna ca de aici trebuia sa trag mai tare sa nu cumva sa inchida astia postul sa ma lase in...aer :) Ideea e ca eu habar nu aveam ca exista niste ore in care sa ma incadrez, la modul ca nu m-am gandit deloc la ele ci doar ca nu-mi propun nici un timp insa sa ma incadrez in cele 46 ore ca stiam ca o sa fie greu sa parcurg asa distanta nebuna de 168km...
            Ei, faptul ca mi-au spus fetele asta m-a ajutat foarte mult si de aici am pus motoarele in functiune (desi abia dupa 17 ore si 77 km) :) bine, am avut si probleme de la minunea aia de gel, si nu mai vomasem de cand eram mic cred si nu stiam ce am, insa toate s-au rezolvat cand am scapat de acel overstim's din... sistem. Insa ma tot gandeam ca la primul maraton (MPC) acum vreo 3 ani... oare pot sa-l termin, oare ce fel oi simti oboseala asta dupa atatia kilometri (obositori si la bordul unei masini) :) oare or rezista gleznele / genunchii, cum oi fi cu somnul dupa 2 nopti ne-dormite si tot felul de intrebari de genul asta.
Pe la ref.Bonatti (2015m) am avut o surpriza. Imi trageam sufletul dupa urcarea de la Courmayeur (1192m) - Bertone (1979m) si stateam cu capul pe mana un pic si aud deodata... "ce faci Mihai?" Ma gandesc pana sa ridic capul cine oare o mai fi aici sa ma cunoasca? Nu m-am gandit ca aveam scris pe tricou Romania si aveam si numarul cu numele pe el la vedere... M-am uitat la el, l-am intrebat cine e, ce-i cu el pe acolo, mi-a zis ca el acolo lucreaza, ca a vorbit si cu Marius (care avea si el tricou cu Eco - destul de usor de intuita nationalitatea mai ales daca-i vedeai si numarul de concurs cu numele si steagul tarii).
            De acolo am coborat un pic pana la Arnuva (1771m). Pe urcarea de la Arnuva spre Grand Col Ferret (2527m) stiam ca sus, voi intra pe pamant elvetian. Am ramas un pic fermecat sus de Mont Blanc-ul vazut de pe taramul elvetian si am facut si cateva poze.
De la Grand Col Ferret (2527m) la Fouly (1603m) a fost o coborare destul de dubioasa, la modul ca se vedea la un moment dat punctul  La Fouly si se mai si auzea ceva galagie de acolo insa alergam de ceva timp, ca era in jos... si parca tot nu ma apropiam de checkpoint. Parca am vazut parcarea aia (ca o am si acum in minte) vreo 30 min si o vedeam cand din stanga, cand din dreapta, vad ca am facut cam o ora si 50 min de la Grand Col Ferret la Fouly dar mi s-a parut o eternitate ca vedeam si auzeam checkpointul si tot eram departe de el :)
Eh, pana la urma am ajuns si la La Fouly si aici am gasit un cort medical unde erau tot felul de persoane cu probleme la picioare, eu vroiam sa ma pun 10 min sa inchid ochii si sa ma intind pe un pat ca ma cam durea spatele. Dupa cursa, cand mi-am luat rucsacul din nou pe mine mi-am cam dat seama de ce... am carat 168km ditai bagajul... Vorbind cu elvetienii (in engleza desigur), am vazut ca era o tipa care facea masaje unora pe acolo si am rugat-o sa-mi faca si mie de teama sa nu ma ia cvadricepsii care mi s-au blocat la 7500. Mi-a facut un masaj foarte bun, am inchis si ochii vreo 10 minute si in doar vreo 20 min am plecat de acolo si masat, si dormit vreo 10 min, am si mancat cate ceva.
            Inainte de Champex Lac (1481m) aparea acolo Praz de la Fort (1151m), dupa La Fouly. Am ajuns intr-un orasel / sat si am zarit la un moment dat Praz de la Fort scris pe o casuta insa nimeni afara, erau cativa in fata mea care alergau usurel si nu s-au oprit, mi s-a parut ca striga cineva dinauntru ceva de genul... hey, aici nu va opriti? :) i-am asteptat si pe cei care veneau din spate si i-am intrebat ce-i cu Praz de la Fort, daca o fi trebuit sa ne "scaneze" cineva? eram un pic ingrijorat insa toti ziceau ca in Champex Lac. Eu vroiam sa ma si culc vreo 20 min si speram ca aici, gandind ca e o urcare pana in Champex Lac dar pana la urma acolo o sa fie si fetele si o sa-i dau pana acolo... si ma voi culca un pic acolo.
            La Champex Lac (1477m) am ajuns pe la 21:30. Stiam ca aici le voi gasi pe Cris si Bia. Ma gandeam serios sa ma culc aici. Urcam prin padure si ma tot gandeam cum poate ajunge un autocar acolo ca mi se parea ca urcam destul de mult (insa doar mi se parea). Ma gandeam ca fetele m-au asteptat ceva acolo si eu le salut si ma bag la somn :) insa nu prea aveam ce face, trebuia sa profit de fiecare minut. Initial ma gandeam ca o sa le zaresc la intrarea din padure in cort insa nu le-am vazut acolo. Apoi mi-au zis ca au stat acolo initial iar cu 5 min inainte sa apar eu si-au schimbat pozitia. Le-am gasit in cele din urma printre "suporteri" si mi-au adus zambetul pe buze... conteaza asa mult sa te simti sustinut la o astfel de incercare de nu am cuvinte... Le-am imbratisat si le-am zis ca ma bag un pic la somn. Aici am aflat ca a abandonat Marius in care imi faceam mari sperante ca va scoate un timp foarte bun, insa cred ca a fortat cam tare in ultima vreme cu prea multe ultra-maratoane si el zicea ca nici nu s-a putut odihni din cauza drumului lung cu masina (desi numai eu si Marmota am condus). Oricum, Marius nu mai avea acea dorinta de a termina cursa, el isi propusese niste timpi si daca nu a reusit sa-i tina din cauza oboselii a zis ca nu are rost sa se chinuie degeaba, exact cum am patit si eu la 7500, daca am avut ceva probleme am zis ca nu mai avea rost sa termin iar in 30 de ore si am abandonat linistit :) Mai stiu ca le-am spus la fete sa stea linistite ca o sa termin sigur in timpul care trebuie ca oricum incepusem sa recuperez din acea ora care ma despartea la Courmayeur de a fi descalificat. Zsolt se tinea bine in fata, Marmota era foarte bine si el si Tzale la cateva ore in spate, insa avea sa recupereze cand incepura ceva probleme la picior pt.Marmota.
            Am pus ceasul din nou la acea jumatate de ora magica dar nu luasem in calcul ca doi asiatici (nu mai stiu exact ce natie erau) o sa vorbeasca non-stop. Ideea e ca el arata cam terminat iar ea era sustinatoare si il tot pupa, incuraja sau ce i-o mai fi zis, ideea e ca nu m-am putut odihni deloc, m-am uitat la ceas si am vazut ca deja mai am doar 10 minute de stat si am pus din nou ceasul la 30 min si m-am concentrat mai mult pe somn :) nu stiu dc am reusit sa adorm totusi macar 10 min si nu am mai lungit-o, am luat echipamentul de la capul "patului" (care era de fapt o saltea) si urma sa fac o mare greseala, nu am mai intrat in cortul cu mancare sa-mi beau cafeaua si nici de somn nu am prea avut parte, asa ca am plecat cu gandul ca sper sa incep sa ajung oameni ca in prima pauza cu o noapte in urma. Momentan m-am convorbit cu un elvetian care se misca totusi cam greu. Am vazut cum incepeam sa intram in padure ca sunt multi oameni in fata, i-am zis ceva de genul... eh, uite ca incepe sa apara lumea. Am dat un pic mai tare apoi insa din nou mi se inchideau ochii... era in jur de ora 23:30 si bioritmul meu isi cam cerea dreptul... de somn. Mai mergeam un pic, mai ma gandeam iar la cafeaua ce o puteam bea... si totusi imi sclipeste o idee cum ca in bagaj mi-am pus o doza de bautura energizanta fara cofeina si taurina insa pe care vanzatoarea imi spunea ca e bine sa o beau dimineata, in loc de cafea. Era bautura oficiala a federatiei franceze de atletism si mi-am pus mari sperante in ea. Cautand-o prin rucsac m-au mai depasit cateva grupuri, ca lumea deja se formase pe grupuri de cate 10, cate 15 si tot asa. Chiar imi parea rau ca nu am putut sa ma tin si eu dupa un grup dintr-asta ca mi se inchideau ochii si ma tot opream sa mai beau cate o gura de apa pe cate o piatra. Eh, bautura asta mi-a schimbat "destinul cursei" :) De fapt si bautura si doi italieni pe care i-am vazut chiar cand m-am ridicat in picioare sa-i dau bice, simtindu-ma un pic mai energizat. Cei doi, vazundu-ma asa hotarat mi-au zis sa trec in fata insa eu le-am zis ca nu e nevoie, iar ei mi-au zis... "then welcome" adica ma primeau in grupul lor ca sa zic asa. Abia apoi am inteles ce fel de grup formau ei. Erau niste "depasitori" profesionisti :) Am inceput pe urcarea asta, spre Bovine (1898m) sa tin un ritm foarte bun, depaseam toate grupurile pe care mai devreme ma simteam incompetent sa le urmez. Primul dintre italieni gasea "brese" laterale in grupurile care se miscau destul de greu si depasea, dupa el venea si celalalt si eu dupa ei.
            Cu tot cu somnul de la Champex Lac (ajuns acolo pe pozitia 1308), sus, la Bovine eram pe 1416 ceea ce inseamna ca am recuperat mult de am pierdut doar 100 de pozitii intre cele doua checkpointuri. Apoi, pe coborarea de la Bovine pana la Trient (1303m) m-am simtit atat de bine ca am ajuns pe locul 1313 jos. I-am pierdut pe cei doi italieni ca am dat destul de tare in jos si ei s-au oprit nu stiu ce sa faca si eu am zis ca ma ajung ei insa nu i-am mai vazut apoi. Jos, la Trient m-am uitat la telefon si aveam apel si mesaj si de la mama, Flo si de la Ady. Pe site-ul de live traking au avut o problema ceva ca ma aratau tot pe la Champex Lac (cum ca dorm sau ceva de genul) si cei de acasa s-au cam speriat ca am adormit si nu mai pot continua sau imi e rau, etc. Insa ajuns acolo le-am spus ca deja sunt la Trient si ma simt foarte bine. Intre timp si-a revenit si situl.
            Pe urcarea spre Catogne (2009m) le-am urmat exemplul italienilor si am depasit din nou grupuri multe si am mai castigat vreo 80 de locuri si am ajuns pe la 5:30 si abia asteptam sa se lumineze sa intru in forma de zi ca ma obosisera doua nopti consecutive. La Catogne eram deja pe 1227 si urma o coborarede 700 si ceva de metri pana la Vallorcine (1263m) care era ultima oprire mai mare pana in Chamonix. Fetele au zis ca nu mai vin la Trient si Vallorcine unde erau puncte pt."suporteri" si ne vedem direct la finish. Am ajuns acolo in jur de 6:30, chiar se lumina si incepeam sa ma simt foarte bine stiind si ca in ziua asta urma sa termin cursa. Deja eram departe de timpii limita si eram si pe pozitia 1191 (insa asta nu o stiam atunci) dar stiam ca am depasit foarte multi oameni in ultima vreme ceea ce nu putea fi altfel decat bine.
          Pe urcarea de 700m spre Catogne (urcarea din ultima noapte spre dimineata zilei in care urma sa termin concursul), imi tot lacrimau ochii cu gandul la cei care au stat cu ochii pe graficele oferite de UTMB cu progresul fiecarui concurent. Animat de astfel de ganduri magice am ajuns de pe 1313 pe 1227 iar apoi, pe coborarea spre Vallorcine, unde stiam ca trebuie sa incep sa vad semne spre Chamonix si se facuse si dimineata am mai depasit vreo 40 de concurenti. La Tete aux vents (2116m) am ajuns si tin minte ca ma tot gandeam daca o mai fi ceva de urcat si de acolo, spre La Flegere (1870m) erau niste pietre gen cele din Retezat. Mi-am amintit ca zicea Zsolt ca sunt stabile si am sarit destul de sigur pe mine de pe una pe alta. Am vazut cateva persoane care se cam chinuiau sa mearga pe ele si ma tot gandeam si la faptul ca pe multe coborari lumea mergea foarte greu si am depasit multi in astfel de zone, dat fiind faptul ca se cobora acolo in viteza mult mai mica decat la concursurile din tara.
            La Flegere nu le mai mergea scanerul de numere si am vazut cum in fata mea facea cineva poze concurentilor si le spunea ca nu le merge jucaria si li se face poza ca dovada ca au fost acolo... ma gandeam un pic sa nu fie probleme din cauza asta (la validarea finala) insa la mine tocmai a venit cineva cu "jucaria reparata" si totul a fost ok :) Am baut doar un pahar de cola acolo si i-am dat bice.
De aici am mai avut o mica urcare si apoi numai coborare. Deja mintea imi era numai la cabanuta Floria pe care o vizitasem cu vreo doua zile inainte de concurs cu Zsolt, care ne spusese ca prin terasa de acolo o sa trecem pe final inainte sa coboram in Chamonix (1036m). Pe coborarea asta (ultima), erau foarte multi care mergeau iar eu ma simteam foarte bine, deja ma simteam finisher, eliberat de toata greutatea concursului si abia asteptam sa trec linia de finish. Am mai depasit vreo 50 de oameni pe coborarea asta. Am intrat in Chamonix si deja ma simteam beat de fericire. Ajuns aproape de finish, Cristina si Bia mi-au dat steagul romaniei sa termin cu el si am avut un fel de eliberare si am terminat in viteza pe locul 1017 cam cum am planuit, sa termin in prima jumatate. Nu mai zic ca din 2300 de oameni numai in jur de 1700 au terminat iar eu m-am simtit excelent, fara dureri sau alte probleme de genul asta
            Tata mi-a facut o poza filmata de camerele live de la finish. Am primit mesaj si de la Ady, si de la ai mei, m-am abtinut din greu sa nu lacrimez, dar in sufletul meu o faceam din plin. A fost o cursa muncita din greu si mi s-a parut lunga cat o viata de om... Le multumesc mult tuturor celor care ne-au urmarit, am simtit energia lor buna trimisa inspre noi! Multumesc si lui Mihai Orleanu, Adi Fako, taicamiu, care au scris dupa ce am terminat niste mesaje pe pagina de facebook care m-au emotionat foarte mult... De asemenea, multumesc mult Nico pentru ca ai fost alaturi de noi non-stop, ai fost un soi de comentator sportiv :) Si multumesc tare mult si fetelor care ne-au ajutat mai mult decat isi imagineaza prin suportul lor (Bia si Cris).
            Dupa concurs am mai facut cateva drumetii si de unde credeam ca o sa mi se ia rau de munte dupa o asa cursa, dupa doar 2 zile faceam 54 min pe un traseu de vertical race de prin Chamonix - vreo 3 km cu ~800m diferenta de nivel. In perioada asta Marmota si Zsolt urcau Mont Blanc-ul in ~14 ore - Kilian style, cu adidasi de trail, fara pioleti, coltari si casti. Felicitari si lor si celuilalt grup care a facut Mont Blanc-ul urmatoarea zi dupa concurs, mai ales ca Tz era singurul din grup care mai si facuse cei 168km ai UTMB-ului. Eu am promis ca nu mai risc nimic dupa accidentul avut ca nu mai vreau sa stea lumea ingrijorata in privinta mea asa ca m-am multumit doar cu UTMB-ul.
             Am vizitat 9 tari cu masina mergand spre Chamonix prin Serbia - Croatia si intorcandu-ne prin Germania - Austria. Asadar, am trecut prin: Serbia, Croatia, Slovenia, Italia, Franta iar la intoarcere: Elvetia, Austria, Germania, Ungaria. La dus ne-am oprit in Croatia la Opatija unde am facut si o baie apoi, pe noapte am facut o alergare prin ploaie prin Venetia pana in piata San Marco...
La intoarcere, am dormit intr-un camping in zona Lindau (in Germania), am vizitat Salszburg-ul si Budapesta unde am incercat sa dormim la caminul "nostru" de Piros dar era plin si ne-am oprit sa dormim in Arad. Prin zona Lindau umblam cu niste italieni in paralel si cautam cazare si se pare ca ei au gasit primii o pensiune ceva, insa noi am gasit un camping mai... moka asa ca lumea era la un party acolo si erau toti cam...bauti (nemteste asa)... si dimineata, normal, s-au trezit mai tarziu si noi, plecand pe la 8:30 nu era nimeni sa ne ia banii de campare.

            Am inteles despre aceste lacatele ca doi iubiti pun un lacat pe acest pod si apoi arunca cheia in apa sperand ceva de genul ca iubirea lor nu se va mai desface asa cum nu se va mai desface lacatul (ne-mai-avand cheie); frumos...
             Cum am gasit si noi pe alte bloguri costurile drumului pana in Chamonix si retur (din Romania) o sa pun si eu cheltuielile aici: la dus au fost 363e benzina si taxele de autostrada si tunelul de la intrarea in Chamonix din Italia (40e), dar trebuie tinut cont ca am fost 5 persoane in masina si am avut si un portbagaj deasupra, deci dragon-mobilu' a fost destul de... greu, ceea ce a marit un pic consumul de benzina. La intors, benzina plus autostrazi plus vignete (si plus o noapte cazare in Arad - 2 camere de 2 persoane) a fost 383e dar am fost 4 persoane si un bagaj mai putin deoarece Marius s-a intors cu avionul. Deci consumul total a fost in jur de 750e - benzina, autostrazi, vignete (atentie, vigneta de Elvetia e 36e pe tot anul si nu au ceva si de trecere prin tara, gen o saptamana ca in Austria...) si inca o treaba, recomand la toata lumea sa cumpere vignete ca ne-a oprit politia in fiecare tara, vazandu-ne cu numar de RO si am scapat fara nici o amenda (luand vignete peste tot). O alta faza haioasa la plata uneia din cele 2 autostrazi din Serbia, am intins o mana de euroi marunti sa-si ia respectivul cat costa autostrada de acolo si el cred ca a avut impresia ca i-am dat 5e si astept restul si ne-a dat 3e, deci ne-a dat bani sa intram pe autostrada lor :)

luni, 19 august 2013

2x2 pe locul 2

            Fagarasul - taramul renasterii mele. Aici Dragonul s-a transformat in Phoenix. Aici aproape mi-am terminat "cariera" insa m-am ambitionat si mi-am reintrat in... picior si asadar aici era si locul unde trebuia sa obtin primul podium la o cursa de alergare montana, lucru care mi-a cam inlocuit toate celelalte pasiuni din timpul liber (si nu numai) :)
            Cum pe 31 aug - 1 sept urmeaza prima cursa de 100 mile, si nu orice cursa ci vestitul UTMB, nici nu gandeam cand mi-am facut calendarul competitional pe 2013 sa particip atat de aproape de plecarea noastra spre Chamonix la un alt concurs... dupa maratonul Cindrel, si mai ales la unul atat de greu - 2x2... Insa cum in ultima vreme oricum am tras in fiecare weekend ca niste... cai de curse, cand ne-a spus Tz de concurs, am zis... de ce nu? Aveam mici dubii ca mai pot participa cu Marmota la vreun concurs de echipa, deoarece s-a creat o distanta destul de mare intre noi, la modul ca si eu am tot crescut in anul asta fata de timpii scosi anul trecut insa el a crescut mult mai mult si s-a creat un pic de distanta intre noi. La 7500 a avut probleme cu stomacul, apoi si-a revenit si a inceput sa traga in ritmul lui... dar pauzele plus ritmul prea tare (pentru mine) de apoi m-au facut de mi s-au blocat cvadricepsii cum nu am mai patit-o pana acum (pe Jepii Mici) si a trebuit sa abandonez in tabara de baza (inainte de a incepe urcarile pe Omu), Marmota continuand cursa singur si scotand un timp super bun (cu pauzele enorme cauzate de problemele - ba ale lui, ba ale mele). Asadar, cand mi-a zis de 2x2 i-am zis initial ca nu prea avem cum sa facem iar echipa... insa mi s-au aprins niste beculetze si i-am zis ceva de genul... ia hai ma sa aducem "Dragonu si Marmota" pe podium! :)
            Asadar, umplem Dragon-mobilu' cu Tz, Lush si Nico si plecam pe la 20:20 din Bucuresti, conduce soferul de noapte, Marmota, si ajungem la Balea putin inainte de 12 noaptea. Ne oprim la Salvamontul de la cota 2000 (la o parte dintre cei care au ajutat Phoenixul sa renasca :) ca eram prea obositi sa mai punem cortul. Adormim ca niste copacei (a nu se confunda personajul) si vine dimineata concursului. Cum startul era la 7:30, la 6 ne trezim si fugim spre Balea. Luam kiturile, ne inscriem la X1 (Balea-Moldoveanu-Balea) si incepe "joaca". Marmota imi spune sa stau eu in fata sa dau ritmul dar sa incerc sa nu-i pierd din ochi pe Florin si Dani. Chiar nu m-am uitat pe lista de participanti... stiam doar de Florin Totalca si Dani Florea, venit cumva in locul Paulei care s-a cam accidentat la Vertical Race Busteni si cum urmeaza si pt. ea CCC-ul a stat cuminte. Asadar stiam cumva ca ma voi tine dupa cei doi cat de mult voi putea. In sinea mea stiam ca sunt mai buni ca noi pe distante nu asa de lungi (ca mine cel putin) insa am dat la o parte acest gand din cap si am zis sa dau tot ce-i mai bun din mine la cursa asta.
            Dupa urcarea pana in Saua Capra eram destul de ok, eram in spatele lui Radu si Zsolt (care era prima echipa la 2x2) si Florin si Dani (care erau primii la X1). Mai in fata mai erau doar vreo 4 sau 5 participanti la elita (singuri pe tot traseul). Ne-am tinut destul de mult de ei cat sa-i vedem in fata. 


            Ne-au ajuns Truly cu Marius care alerga si el de antrenament insotindu-l pe Truly (inscris la Elita), o parte din traseu dar care nu vroia sa traga prea tare deoarece si el vine la UTMB si are planuri mult mai ambitioase ca noi acolo (avand o experienta mult mai mare la curse de 100 mile). Am alergat o portiune cu ei, apoi Truly s-a dus mai in fata, i-am pierdut din raza vizuala si pe Dani & Florin si am ramas cu Marius pana aproape de urcarea pe Vistea unde ne-a zis sa-i transmitem lui Truly ca-l asteapta acolo ca e destul de accidentat terenul si nu vrea sa-si forteze picioarele pe coborarea aia. Urcam spre Vistea, ii facem loc lui Gali' care participa la Elita si venea ca o vijelie la vale, apoi Alex Itu si Nicusor Jinga. Intre Vistea si Moldoveanu ne intalnim si cu Radu si Zsolt si apoi si cu Dani si Florin. Ne salutam & felicitam pentru cursa de pana acum si-i dam mai departe. Pe Moldoveanu il gasim pe Bebe Cindreleanul (nah ca l-am botezat) la concursul caruia participasem cu 2 weekenduri inainte si Marmota luase locul 2 la semi-maraton dupa o cursa foarte buna si eu m-am simtit f.bine la maraton. Incepem si noi sa facem cale intoarsa si pe undeva pana in Vistea ne intalnim si cu Mica Ioana si Cosmin Szekely insa eu eram prea atent pe unde calc sa mai fac conexiuni ca si ei sunt la X1 sau ca sunt destul de aproape de noi.


            Incep sa imi simt picioarele destul de obosite pe urcari, mi se mai pun si cateva crampe insa incerc sa le ignor si sa trag cat pot pe unde pot. Incep si mai simt cate o mana pe rucsac care ma impinge cand ma misc prea greu; Marmota, incurajat de "fratii lui", marmotele care fluierau si-l incurajau, ma mai ajuta din cand in cand si pe mine sa tin un ritm constant in urcare. Il aud ca-mi spunea ceva de genul ca a vazut-o pe Mica Ioana in spate dupa cate o panta mai mare de pe care se vedea destul in spate, sa tragem mai tare ca ne pierdem locul 2. La un moment dat auzim in spatele nostru o echipa care vorbea ungureste. Imi spune sa tragem ca si ei sunt cu noi si deja am scazut o pozitie in clasament. Ne tot intrecem cu ei, cand erau ei in fata, cand noi si la un moment dat il aud pe unul dintre ei cum spune ca o sa fie obositi pe Negoiu si ii spun lui Marmota care initial ii intreaba in engleza, dar ei ii raspund in romaneste si ne convingem ca sunt la 2x2 nu la x1, insa Marmota imi spune sa nu slabesc ritmul ca sunt destul de aproape ceilalti (Ioana si Cosmin).


            Abia asteptam sa ajung in saua Capra. Am mai facut urcarea de la podul Giurgiului, panta care o tineam minte de la UTF si cand am ajuns sus, i-am vazut pe la jumatatea pantei si pe urmaritorii nostri. Eram destul de obosit si la fiecare pas in sus ma resimteam. Mai ne intalnim cu echipe care facusera intai Negoiu, mai cu turisti, si uite ca am ajuns si la lacul Capra. Marmota ma intreaba daca am trecut si la dus pe acolo... adevarul e ca la dus eram foarte concentrat sa tin ritmul lui Dani si Florin si nici eu nu am vazut multe locuri pe langa care am trecut. Am inceput sa le vad la intoarcere cand eram obosit. Am dedus ca langa saua Capra trebuie sa fie si lacul Capra si i-am zis sigur pe mine... pai e lacul... Capra, e ok. Am ajuns si in punctul de alimentare din saua Capra unde am baut doar un pahar de apa si a ajuns si echipa din spatele nostru. Am intins-o in jos. Stiam ca mai e doar o coborare (destul de accidentata dar pe care se putea alerga in viteza cu atentie)... ceea ce am si facut. Auzeam betele celor din spate cum "intepau" pietrele si asta ma mana mai tare de la spate. Coboram pe langa turisti, am tras la maxim cum puteam trage pe o asemenea coborare dar nu m-am uitat deloc in spate, insa tot auzeam zgomotul betelor pe piatra si stiam ca suntem urmariti indeaproape. Marmota imi spune ca ne apropiem de asfalt, sa mananc asfaltul cum ajungem. Am inteles ca jos anuntasera ca 2 echipe au ajuns la Capra si se bat pentru locurile 2 si 3 si am vazut si eu apoi de la finish cum se vedeau echipele care coborau in viteza pana la asfalt. Am tras cat am putut de bine si pe asfalt iar pe treptele care duceau la finish am luat Marmota de mana si am urcat cat am putut de repede. Dupa ce am trecut linia de finish nu am mai putut sta in picioare sa-mi puna medalia de finisher si am cazut..., am fortat tare dar s-a meritat. La vreo 30 secunde au ajuns si Ioana si Cosmin - Felicitari! (mai ales ca erau o echipa de mixt insa podiumul era comun pentru ca nu erau destule echipe de mixt cat sa se poata face un podium separat).

            Asadar aici am renascut si acum ~2 ani dar si acum... si cursa asta o sa ma ajute mult la moral si la UTMB-ul care bate la usa :)
          La premierea la care am fost pe primul podium din viata au fost si doi dintre salvamontii care au participat la "re-intrarea mea pe traseul... vietii" :) tin sa le multumesc din nou cu aceasta ocazie pentru tot efortul lor! niste oameni minunati, care isi dedica viata salvarii altora...


            A fost a 11-a cursa pe anul acesta, plus multe antrenamente si urmeaza mult-asteptatul UTMB. Sper sa ne simtim bine acolo, in special Marmota care a avut ceva probleme cu stomacul pe drumul de intoarcere spre Bucuresti, dar sunt sigur ca va fi totul bine si vom incheia si cursa asta cu zambetul pe buze si ar fi "un vis frumos" (pentru mine cel putin) sa putem termina ca la Pirosul de anul trecut toti trei... (Dragonu - Marmota si Tzale).
            In final pun si un filmulet facut cu o drona pe urcarea spre saua Capra. Felicitari organizatorilor pentru un concurs foarte bine organizat!