Sala de spectacole a vietii

In filosofia antica, grecii compara viata cu o piesa de teatru, in care soarta fiecarui om reprezinta de fapt un rol atribuit de o putere superioara. Omului nu-i revine decat misiunea de a juca cat mai bine acest rol. Ideea apare si la Eminescu in poezia Glossa: "Privitor ca la teatru / Tu in lume sa te-nchipui / Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i / Si de plange, de se cearta, / Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine".

Ideea apare de asemenea din ce in ce in mai multe filme / carti. In Matrix, suntem undeva in "formol", conectati la niste mufe, care ne fac sa traim realitatea pe care o stim cu totii. Vi se pare atat de imposibila ideea? Pe undeva adevarul e la mijloc. Daca te uiti la Avatar, pe langa faptul ca ti se face greata de rasa ai caror exponenti suntem, mai incepi si sa visezi cu ochii deschisi la lumea de basm in care putem pasi daca deschidem ochii. Prin reincarnari succesive suntem asemenea unor actori care isi joaca mereu rolul capatand experienta din ce in ce mai mult cu fiecare rol primit. Rolul este atat de real incat fiecare ne luam rolul mult prea in serios, suntem in stare sa-i blamam pe toti din jur doar pentru ca joaca un rol care personal nu ne place. Ganditi-va ca jucati un joc si mai vedeti pe cate unul care sufera ca a luat bataie si incepe sa faca ca toti dracii cand e calcat pe coada. Vi se pare poate foarte ciudat... cum unii nu sunt fair-play, sau nu stiu sa distinga jocul de realitate... Ei, asa suntem cu totii, sau poate suntem intr-un joc in joc in joc, etc. De ce spun toate astea, care e rostul? Pai e simplu... ca sa nu mai moara lumea de nervi, de ciuda, de rautate, de spaima si alte cele. E doar un joc, o piesa! Aveti idee ce se intampla cu voi dupa ce muriti? Credeti ca se termina "jocul"? Sa fim seriosi! Suntem niste "creaturi" mult prea complexe sa fie un joc atat de simplu. Asadar, va indemn sa traiti viata asa cum va place, sa spargeti gratiile coliviei in care v-ati nascut... sa coborati de pe scena si sa incercati sa iesiti in lumea mare, sa vedeti verdele sau albul minunat de afara, sa vorbiti cu copacii, sa visati mai mult cu ochii deschisi, sa va uitati la un om pe care nu-l cunoasteti deloc si sa-l priviti ca pe un frate, sa "sorbiti" din ochi pe toata lumea, sa iubiti mai mult, sa nu mai fiti atat de rai cu cei din jur, ca fiecare are rolul lui, dar in afara "scenei" toti suntem in aceeasi "strachina". Uitati-va la fiecare om pe care nu-l suportati si ganditi-va... ce-ar fi sa raman eu si cu el singurii locuitori ai planetei? Cum l-as mai privi atunci? Traiti clipa oameni buni!