De sezon

Ia zi, un brad are viață? sunt sigur că nu citește aici cineva care ar crede că nu... Așa, ești conștient că și atunci când ai o fermă de brazi crescuți special pentru a fi tăiați de Crăciun - și brazii ăia sunt tot vii? ok, știu răspunsul, nu-mi răspunde. Ești conștient și de faptul că dacă tu cumperi un brad (care a fost viu) incurajezi tăierea brazilor? O sa spui că despre asta e Crăciunul, să ai un brad în casă. De ce nu-ți iei un brad de plastic??? nu miroase? exista spray cu miros de brad... Bine - bine, vrei sa simți tu bradul cum miroase, să-l atingi, să-l vezi... cum își dă ultima "suflare" și ofilește în casa ta... nu mai simplu mergi la munte? sau du-te în pădure sau chiar prin parcuri că sunt și pe acolo brazi... sau plantează-ți unul în curte, sau în fata blocului. Sau măcar dacă ai probleme mai grave și devii depresiv fără brad (care a fost viu) de Crăciun în casa, ok... Dar mergi în primăvara și plantează copaci. Sunt destule acțiuni unde oamenii se adună și plantează copaci. Din păcate, dacă te tine sufletul sa îți iei un brad, sa vezi cum ofilește în casa ta și apoi îl arunci în strada sunt aproape sigur că nu mergi să plantezi copaci... Mai e o chestie, o sa spui că toată lumea pe care o cunoști are brad în casa. Ei, dacă gândești așa probabil ești de acord și cu cei care își aruncă mucurile de țigări în mijlocul străzii... că e pe același principiu... ei, toată lumea face, crezi că se schimba ceva dacă nu mai arunc eu? DA, chiar se schimbă! dar dacă nu-ți dai seama de asta nu mă mai chinui sa-ți explic! îți las totuși un filmuleț așa... simbolic... haios - să zicem.

Eh, brazii ca brazii, dar frate, dacă nu mănânc eu porc de Crăciun... nu sunt om... ce sa zic... Înțeleg, dacă nu ai ce manca, îți crești găinile și porcii acasă, mai un ou de la găină, când îmbătrânește porcul îl tai că asta e viața, să zicem, ok... bine, sunt de acord cu asta doar dacă ai suflet să-l tai tu - nu să chemi sămădăul "satului" să ți-l taie, dar mă rog, măcar nu incurajezi industria asta de... "born to be killed". Dar când e ATÂTA mâncare, ATÂT de BUNA fără să fie nevoie să incurajezi tăierea unui animal doar ca-ți place să mănânci carne sau ca ai impresia că tu nu poți trai fără carne... nu am cuvinte, îți spun doar atât, e doar în capul tău asta. Ok, nu poți renunța la carne de tot, dar măcar mergi înspre direcția aia, gândește-te că animalul ala e un suflet, chiar dacă nu-l tai tu!!! Măcar uita-te un pic aici înainte de masa de Crăciun... dacă ești un tradiționalist...

Și încă o chestie. Zici că animalele alea sunt crescute special pentru a fi tăiate, dar oare dacă ar exista obiceiul ăsta și la canibali... ai fi de acord cu fermele de oameni???

Știu ca majoritatea celor care mănâncă carne, dacă nu au închis pagina după partea cu brazii - că poate nu sunt nici ei de acord cu tăierea brazilor, SIGUR nu s-au mai uitat și la filmulețul asta în care sa vadă fata unui biet porc înainte sa ajungă în farfuria lor, dar am scris asta cu un singur gând. Dacă măcar UN om dintre cei care au citit până aici era în dubii dacă să renunțe sau nu la carne - sau dacă sa-și ia sau nu brad de Crăciun și postarea mea l-a ajutat să ia decizia corectă, atunci eu sunt fericit! de ce? un om care a înțeles că schimbarea lui o să aducă mai multe schimbări în jur - poate un prieten, poate copilul, poate mama lui nu o să mai mănânce carne (măcar să mai reducă cantitatea de carne pe care o mănâncă), sau nu o să mai ia viața unui copac (indirect), sau poate măcar merge la o plantare de copăcei, tot e bine!

Cam atât aveam de spus... Crăciun fericit!

MPC 2014

       Nu e de mirare ca MPC-ul este ce este pentru mine, deoarece fiind născut pe 10.10, am participat la primul MPC pe 10.2010 și de atunci viața mea a căpătat alta culoare, culoarea alergării montane :) Mereu MPC-ul m-a schimbat intr-un fel sau altul, am renascut, am inceput sa vad lucrurile altfel cu ocazia MPC-ului. Cum anul trecut am terminat sub pragul de 6 ore, acum imi propuneam sa intru pe sub "presul" de 5 ore, insa eram un pic ne-realist, stiam asta dar mi-am facut calculele dupa Alex Itu (la timpul lui de anul trecut) plus un 10%, insa se pare ca el se descurca mult mai bine pe coborarile tehnice si planul nu a fost tocmai ok. La anul o sa ma iau dupa timpii mei de anul asta si o sa incerc sa imbunatatesc fiecare "segment" in asa fel incat sa ajung si eu la "adulti" (sub 5 ore) :)

       Acum, sa spun mai multe despre cursa - ne-am pozitionat la start, aveam in gand timpul propus pentru primul checkpoint - La Table - 1:25.

       Ne-a fost verificat echipamentul obligatoriu, si nu stiu cand a si inceput sa se auda numaratoarea inversa... abia asteptam sa plecam, sa-mi intru in ritm si sa dispara emotiile :) mai ales ca nu dormisem mai deloc in noaptea aia.

       Era foarte ok timpul propus pentru La Table (1:25) deoarece anul trecut am avut 1:30 aici. Marmota fiind cu clavicula inca ne-refacuta complet si cu o acuta lipsa de alergari - premergatoare MPC-ului, s-a asezat mai in spate, vroia un soi de antrenament si daca avea sa inceapa sa-l doara ceva sa se opreasca. Pana la table m-am simtit bine - mai tot vedeam Marmota in spatele meu, o mai vedeam pe Paula in spate, eu eram decis sa-mi tin timpii - cel putin pana in saua Funduri, fara sa ma intereseze in vreun fel ceilalti alergatori. La Table am sorbit un gel, 2 pahare de apa, Misha mi-a incarcat bidonul si am fugit. 

       Tocmai ajunsese si Marmota cu Paula in checkpoint si ma gandeam ca e cam zombaloaica marmota ca alearga pe timpii de 5 ore, dar nah, e vaccinat :) si nu mi-am facut prea multe probleme. Pe urcarea spre Funduri am stat in spatele Paulei si a lui Cindy care mai mereu mai zicea cate ceva de ma facea sa zambesc. Am mai depasit noi pe unu-altul si doar ce ma gandeam (printre copaci - incat nu vedeam prea... in departare) cum ca e posibil sa nu ajung in 2:15 cum mi-am propus in punctul cel mai inalt din profilul cursei, si n-am ajuns, dar am ajuns la 2:17 :) O secunda-doua am ramas gura-casca la peisajul minunat care se zarea de aici - o patura de nori prin care urma sa coboram spre ref.Spirlea. 

       M-am bucurat ca am ajuns conform "orarului", dar eram un pic ingrijorat de coborare deoarece aveam in "plan" 1:05 pana in Plaiul Foii iar in 2013 am facut ~1:30 - sa scad aproape jumatate de ora pe o portiune asa tehnica - era cam greu, insa am zis sa incerc. Paula a zbughit-o in jos ca o capra neagra, am pierdut-o si pe Cindy care zicea ca ea nu coboara bine pe d-astea tehnice dar s-a dus mai bine ca mine oricum :) Am avut mare grija sa nu dau pietre in jos ca nici mie nu mi-ar fi placut "sa fac stop pe piept" (cum se spune in fotbal) la vreo piatra aruncata de cineva mai dornic sa castige timp acum - fara sa-i pese de ceilalti - cand sunt atatea portiuni unde poti "sa-i dai blana". Nu am stat la nici o coada - cum se plangeau altii - care au ajuns cu ceva minute mai tarziu in Funduri, dar era sa cad de cateva ori si reusind sa "stau in doua", mi s-au pus cateva crampe si am inceput sa resimt Ciucas Ultra-ul in picioare... Am tot coborat prin ceata / nori pana am ajuns in zona mai... alergabila.

       Mai toata cursa am alergat cu Daniel Rosioru - venit sa-si imbunatateasca timpul de anul trecut, prinzand si el gustul alergarii montane - din postura de biciclist de top, avand picioarele foarte puternice pe urcari, dar ne-fiind obisnuit cu alergarile prea lungi, pierzand teren pe coborari si pe plat. Asadar, Daniel ma tot depasea pe urcari (pe care eram "lovit in aripi" - cum zicea el), eu il depaseam pe coborari, unde avea el "spitele rupte" :) si tot asa. Pun si o poza facuta de el (prin ceata) - in portiunea care "coboara" spre Spirlea, dar sunt cateva urcari - bine surprinsa postura mea - de impins cu bratele in genunchi ca nah, si Luci Clinciu mi-a recomandat de mai multe ori sa nu mai folosesc bete de trekking si l-am ascultat, iar acum nu prea mai pot cu bete, mi-e mult mai bine cu propriile forte (picioare - impins cu mainile pe genunchi...)

       Am facut cam 1:23 pana in Plaiul Foii, La anul o sa-mi propun 1:15 deoarece 1:05 e prea complicat pt.mine... Eram asadar in 3:40 prin Plaiul Foii - cu eroare de 20 min fata de calcule si in punctul asta stiam ca nu mai are cum sa-mi iasa 5:00. De la Spirlea in Plaiul Foii imi reveneau in minte tot felul de amintiri de la prima editie (la care am fost eu) - din 2010. Pe aici as fi putut sa dau mai tare dar din cauza calculelor gresite eram un pic demotivat.

       Dupa 5 min de alimentare / hidratare si un gel (al doilea si ultimul), am plecat un pic cu moralul la pamant spre Diana si in loc sa fac 50 de min pana sus am facut in jur de 1:10... dupa ce anul trecut facusem o ora, insa incepusem sa simt ceva intinderi "deprinse" prin Ultra Ciucas si nu ma mai gandeam decat sa incerc sa-mi imbunatatesc macar cu 10 min timpul de anul trecut si sa ajung sanatos la finish. 

       M-a cam chinuit d-soara Diana anul asta, dar recunosc, nu ma simteam in cea mai buna forma - mi-am gasit si eu cand sa dau piept cu Diana - the bitch (cum i se zice)... Oricum dupa Gropsoarele de la final de Ciucas Ultra, Diana nu mai pare o doamna asa de rea... Cand sa incep coborarea spre Chilii ii vad pe Hoinari (acum in echipa completa - de 3:) - oameni foarte faini - Alex care imi aduce de fiecare data (cel putin) un zambet - cand ii citesc posturile pe blog. Era in postura de fotograf acum - mai "certat" cu alergarea, intelegandu-se mai bine cu bicicleala in ultima vreme. Pun asadar si o poza hoinareasca :)

       Din Diana pana in Chilii mi-am calculat bine 20 min - exact atat am facut, si mi-au revenit un pic si picioarele - intinderile si ce m-a mai "chinuit" pe coborarea spre Plaiul Foii si pe urcarea spre Diana. La Coltul Chiliilor am luat totusi activatorul - asa cum imi propusesem, sa fac cele mai putin de 30 min pana la finish - sa scap mai repede macar de sentimentul de neimplinire, si am facut chiar 29 min. 

       Am terminat in 5:40 - loc 52 la categorie (30-39), si pe 111 la masculin (frumos numar) :) si am imbunatatit timpul de anul trecut cu aprox.18 min. A venit si Marmota in 5:55 si radea ca dc mai pierdeam eu ceva timp pe drum, terminam impreuna. Pana la urma ma declar multumit ca am mai scazut 18 min si la anul incerc sa-mi fac calculele dupa ritmul meu si eventual si cu ceva antrenamente in zona - in saptamanile dinaintea MPC-ului. Dupa ce am mancat un pic m-am dus spre intrarea in sat (dinspre Chilii) deoarece nu stiam inca ca Marmota venise si mai trebuia sa ajunga si Ovidiu - cu care urma sa ma intorc spre Bucuresti sa facem stafeta la MIB duminica si am zis ca macar sa mai incurajez lumea de acolo pana la finish. Ii recomandasem lui Ovidiu niste timpi pentru 7 ore - tot dupa timpii lui Alex de anul trecut si mi-am dat seama ca ii va fi si lui greu sa-i tina dar a reusit in jur de 7:10 - timp bun - fiind la primul MPC. Am alergat pana la finish cu el, am mai asteptat lumea, au venit si Pathosii, am mers dupa Magdalena cu Marmota, am "trecut-o" de finish ca era si ea cu moralul la pamant ca nu-i iesise ce si-a propus - desi si ea era la primul MPC si primul maraton montan - si am fugit spre Bucuresti cu Ovidiu. Cu Dragon-mobilu' s-a intors Marmota in Bucuresti duminica seara.
       M-am simtit un pic aiurea sa "fug" imediat dupa cursa spre Bucuresti, sarind peste festivitatea de premiere speciala de la MPC - unde ne vedem cu totii cum urcam pe scena, primim acolo si medalia muncita din greu - dar am facut-o ca sa-mi ajut colegii de munca in stafeta la MIB.

       Si v-am spus povestea mea, si-am incalecat pe-o sa (de bicicleta) :)

Ciucas X3 Ultra

       Am hotarat sa nu scriu cate o postare dupa fiecare cursa ca particip la.... destule intr-un an insa am decis sa scriu atunci cand ma marcheaza in vreun fel cate o cursa deoarece atunci cand voi citi peste un timp sa imi aduc aminte de treptele importante pe care le-am urcat... Deci da, Ciucas X3 (in noua lui forma) m-a marcat. Acum scriu stand in pat, dupa ce mi-am luat liber 2 zile din simplul motiv ca... nu puteam sa merg nici macar pana la statia de taxiuri dara-mite pana la munca, insa pentru toti cei care ma vor intreba daca se merita sa faci cate o nebunie d-asta, le recomand un mic discurs.

       Acum sa incep cu inceputul... Am mai fost la Ciucas Ultra acum 2 ani - cand aveam nevoie de punctele pentru UTMB. Ne-a prins foarte bine ca am luat cele 3 puncte de care am mai avut nevoie si am putut merge acolo. Concursul asta nu e asa dificil de terminat (fata de UTMB spre exemplu), are 105km si ~5000m diferenta de nivel. Data trecuta nu imi doream altceva de aici decat sa trec linia de finish si sa ma incadrez in cele 24 de ore, sa iau punctele. Am facut asta si am scos 22 de ore, dar am zis ca nu mai calc pe la Ciucas Ultra - mi se parea foarte alergabil, lung, ultima urcare - criminala si daca prinzi si vreme aiurea - in special ceata pe vf.Gropsoarele - rataceli, etc... nasol, dar uite ca am revenit, si cu un obiectiv indraznet... sub 17:30 - deci sa imbunatatesc cu ~5 ore timpul de acum 2 ani. Am pus chiar si un pariu cu Marmota pe timpul asta - de data asta un pariu doar asa... intre noi - fara "pedepse" pentru cel ce pierde pariul :) Eu eram foarte sigur oricum ca o sa reusesc. Pentru prima oara incarc Dragon-mobilu' si nu e Marmota in masina... Vin cu innaripatu' Florin, Dani, Flory si Nico. Florin si Dani - si ei la Ultra. Totalcas' spunea ca el trage pe la 16 ore (desi era la primul lui Ultra) dar nah... stiind ca la maratoane e mai bun ca mine nu i-am zis nimic ca nu se stie cum o sa se descurce, am spus doar ca eu mi-am propus in jur de 17 ore si o sa fie destul de greu sa fac asta - tinand cont de timpul scos acum 2 ani.
       Ajungem pe la 12-13 - mi-am luat liber vineri sa nu ajung noaptea in Cheia - urmand sa incepem cursa sambata la 6:00 - mult mai bine ca acum 2 ani cand am inceput-o la 8... ne luam kiturile, bem o bere Zaganu - cu gandul la Zaganu' care urma sa-l cataram in patru labe pe finalul celor 105km. La sedinta tehnica ma ingrijoreaza un pic Dragos (care era vizibil foarte obosit) si ne spune ca e bine ca e vreme buna dar nu e prea ok ca nu au coborat cei de pe la stane cu oile si e posibil sa avem probleme cu cainii dar are o atitudine haioasa si ne transmite ceva de genul... aveti si voi grija la caini. Nu-mi fac probleme totusi ca stiu ca am karma buna (lucru pe care mi-l spune si Adriana la telefon) :)
       Acum 2 ani am stat la o cazare ok si am intrebat-o pe Paula (ca ea se ocupase atunci) daca mai are numarul. Nu-l mai avea si am cautat pe net si am dat de o cazare - exact acolo unde vroiam :) lucky me. Ajuns acolo am vazut ca stateau mai multi "vulturi" acolo - si Radu Milea, Daniel Stroescu, Andrei Preda si inca vreo 2-3. Dimineata ma trezesc pe la 5 fara un sfert, mananc ceva si ne desfacem aripile vulturesti si ne indreptam spre start ca eram gasca mare - ajungem printre primii acolo (parea pustie zona de start) dar apare si Alexandra, incet-incet si restul de concurenti, ni se verifica echipamentul obligatoriu si incepe numaratoarea inversa. Cu frontala pe cap (de data asta) pornim usurel - nu se pleaca gen 7500 - fiind in prima suta de metri o panta mai serioasa (pe asfalt) - incep sa dau drumul la picioare salutandu-mi dragon-mobilu' ca startul si finishul trec pe langa locul unde aveam cazarea, alerg cam in al doilea pluton - prin padure trece si Dragos cu ATV-ul pe langa noi, ne asteapta apoi in locul unde se desparte semimaratonul de maraton (si ultra) insa oricum era bine marcat traseul pentru noapte - tin minte ca acum 2 ani s-au ratacit multi aici ca o luasera dupa marcajul de semi. Acum nu cred ca a mai facut-o nimeni ca era si Dragos acolo. Am destule flash-back-uri de data trecuta cu traseul - in curand incepe sa se si lumineze si din mers, pe o urcare imi bag frontala in rucsac, il vad pe Florin Ionita - pe care inca nu-l cunosteam decat din vedere insa aveam sa parcurgem mai toata cursa impreuna - cand unul mai in fata, cand mai in spate - la fel si cu Stefan pe care tot asa, il stiam bine de la Busteni Vertical si 2x2 dar nu retinusem cum il cheama si am aflat in cele din urma... din alergare asa :)
       Alerg un pic cu teama pe prima portiune ca stiam ca o sa trecem prin Valea Stanii si inainte de urcarea finala pe Zaganu' dar nimeresc bine traseul. Ajung la CP1, salut fetele voluntare de acolo, beau numai un pahar cu apa si dau mai departe. Inainte de urcarea spre varful Ciucas vad o stana, cainii incep sa latre dar vad ca traseul face stanga si ocoleste stana si ma gandesc ca pe aici trebuie sa fie si cheile pe care le tot lauda Alexandra spunand ca ne duce un pic si la mare in ultra - nisip, apa... si imi aduc aminte de cateva faze din clipul de prezentare - foarte reusit de altfel, asa ca il pun si aici.

       Savurez portiunea asta, ma gandesc ca as vrea sa mai urc pe Ciucas pe aici, nu neaparat in Ultra - adica sa zabovesc mai mult pe acolo - sa admir privelistea mai mult... Spre finalul cheilor aud in spate cativa alergatori si la un moment dat Dani imi zice - ia uite, Dragonu' nici nu ne baga in seama :) zambesc la cele auzite, eram concentrat la cum calc prin nisipurile "miscatoare" sa nu calc gresit pe acolo, mai era Dani cu 2 oameni, iesim toti 4 din chei, vedem ca e o stana pe acolo si nu vedem nici un semn - o luam pe ceva ce pare o poteca dar balaurim un pic pe acolo, Dani scote GPS-ul proaspat de ni-l lauda in masina (pe drumul spre Cheia) - bine ca avea trackul pe el. Ne ajutam un pic de GPS, mai intalnim un grup de 3-4 oameni care iesisera din chei - ne fac semn ca traseul e pe unde erau ei, si gasim si marcajul. Am vorbit apoi cu Dragos si i-am spus de lipsa marcajului de pe zona aia (singura din toata cursa) si ne-a explicat ca pe acolo, de cate ori a fost la marcat i-au atacat cainii de la stana si nu prea le-a ars de marcaje ca vorba aia - decat sa marcheze locul cu vreun caine de fund (vezi foto)... mai bine sa marcheze mai departe :)
Iesim apoi in poteca pe care o stiam ca duce spre cabana Ciucas;
intalnim si traseul de Semi care vine dinspre Zaganu' si de aici am cateva flash-uri cu semi-ul la care am luat-o in jos si m-am intalnit cu Dani Florea - culmea ca eram tot cu el si acum - doar ca atunci injura ca a urcat vreun km - doi ca nu a fost bine marcat si multi dintre noi o luam direct spre Cheia in loc sa alergam pe unde era traseul (stanga prin padure). Ajungem la cabana, nu mai era checkpointul in cabana ci undeva mai sus - o vad pe Nico acolo, ma alimentez bine, ii spun ca au papa bun acolo, iau si la mine cateva bombonele - jeleuri - masline verzi, salut lumea si incep urcarea spre varf. In calculele mele trebuia sa ajung pe varf in 4 ore jumate - ajung sus, ma uit la ceas si aveam cam 4:28 (inca mergea ceasul)... ma bucur ca mi-am respectat calculele, nu sunt nici obosit si stiu ca de aici pana la pas Bratocea e ceva coborare pe care o sa ma misc bine. Zis si facut - pe aici vedem ca cineva era un pic pe un traseu pe deasupra noastra dar marcajele erau pe unde eram noi - ca deja eram cu Stefan si Florin (cu care aveam sa alerg mai pe toata cursa) si cu Dani care se indeparta incet - incet. Coboara si cel care era mai sus - era dl. Sangeorzan Lazar - alergator foarte bun de ~59 de ani - il stiam de la diferite curse de pe podiumuri - ca la varsta lui nu sunt prea multi oameni care alearga asa bine... Imi amintesc coborarea spre Bratocea si asociez cu diferite imagini care vor urma de la Bratocea spre Grohotis - pe unde fusesem la marcat acum 2 ani. Ajung la Bratocea in cam 6 ore, sunt in grafic, il vad aici pe Ilie Razvan, il salut, ma incurajaza ca sunt bine, primesc si un gel de la cineva - il iau acolo desi am zis ca nu mai incerc geluri noi la curse de ultra (dupa patania cu Oversteem-ul de la UTMB care ne-a "faultat" si pe mine si pe Tz) dar nah, am avut karma buna si mi-a dat un plus de energie - dar chiar nu mai stiu ce gel era. Mananc si cate ceva din ce era pe acolo, fac plinul cu apa si pornim spre Grohotis. Ii ajung pe Florin Ionita si dl.Sangeorzan (respect!) si alergam impreuna pana prin portiunea parjolita - tin minte ca acum 2 ani imi parea ca sunt in iad pe aici - cu iarba parjolita - mai urcam, mai alergam contra vantului, mai schimbam cateva vorbe si incepe sa se zareasca vf.Grohotis. Aici ma opresc un pic sa mai scap de surplusul de lichide din corp si ii pierd pe cei din fata. In spate il tot zaream pe Stefan P. iar dupa vf.Grohotis il ajung pe Florin I. Pe dl. Lazar deja il vedeam cum se indeparteaza si am simtit ca nu o sa-l mai prind. De pe aici, pe coborarea inierbata de iti fugeau gleznele in toate directiile dc incercai sa te duci prea tare, incep sa alerga cu Stefan si Florin mai toata cursa pana aproape de finish.
        Imi amintesc bine si portiunea asta pana la stana Nebunu unde acum 2 ani era checkpoint-ul intr-o caruta, si acum era la fel - vorbiseram cu cei doi colegi de drum ca daca totul e ok si ajungem toti 3 la baraj sa plecam impreuna de acolo ca zicea Florin, anul trecut au avut ceva probleme cu o stana de dupa baraj - acum 2 ani, cum prinsesem si noaptea de la baraj nu a fost nici o problema cu cainii. Zis si facut, am mai alergat, am mai mers si speram sa ajung la baraj in jur de 10 ore. Am ajuns insa in jur de 9:30 ceea ce mi-a dat sperante ca o sa fac ce mi-am propus. La baraj am mancat bine - si supa, si ceva paste si un gombot (galusca cu prune), am luat si un magneziu, am baut si un redbull - Razvan s-a teleportat repede de la Bratocea la baraj, i-am si zis ca e peste tot :) dar a fost tare bine ca am stat pe un fel de "scaunel" in portbagajul lui de ne-am alimentat, ne-a incurajat si am vazut ca ajunsesera la baraj si Iulian Grigore - dupa trackul caruia imi facusem si calculele - si care fusese cu o saptamana in urma la TDS - e bine ca si-a revenit asa repede, baietii de la UTMB, pe care i-am vazut ca erau si ei inscrisi la Ciucas - Cosmin Podariu si Bogdan Iacob nu au mai venit si stiu ca nici eu nu am mai putut veni anul trecut la Ciucas (dupa UTMB - 1 sept, nici macar la semi - dara-mite la Ultra...). A aparut si Sebastian Butcovan (alt tip simpatic cu care ma tot vad la diferite curse) el si Iulian nu au stat prea mult la baraj si au fugit in fata. Aici m-a lasat si ceasul si bateria mobila asa ca mi-am zis ca nu ma intereseaza decat sa-mi iasa ce mi-am propus si le-am varat in rucsac. Eu am mai rugat un voluntar sa ma ajute cu un pic de crema anti-infamatoare in spate la genunchi (cat eu mancam) ca ma cam supara zona aia, a fost dragut si m-a ajutat si am pornit si eu in urmarirea lui Sebi si Iulian. Florin si Stefan au zis ca pornesc si ei imediat si ma prind din urma. Eu l-am prins din urma pe Sebi, cei doi ne-au prins si ei si toti 4 l-am prins pe Iulian din urma si de acolo am tot mers / alergat impreuna. Portiunea asta o facusem inainte pe noapte, nu mai tineam minte nimic din ea - decat ca aici am mers atunci cu 2 "ultrasi" de prin Budapesta de la care am aflat de cazarea pt.Piros85. Am discutat cu cei 4 diverse, ma mai duceam in mers apasat in fata (fiind o urcare lejera dar prea dificila de alergat la cum eram de obositi), ceilalti veneau in alergare dupa mine, am vazut si eu cum era peisajul pe acolo, am ajuns si la un CP unde aveau apa rece (numai bine ca imi cam era sete ca apa de o mai aveam se incalzise cam tare), aveau si un suc gen frutti-fresh dar a intrat atat de bine - find tinut sub jetul de apa de izvor. Mi-am amintit ca acum 2 ani eram cu baietii din Budapesta pe aici si apa abia curgea dar nu-mi era asa sete ca era noapte - acum ne batea soarele tare in cap. Ne mai prafuia cate un 4x4, cate un motor - doua si numai ce am ajuns si la ultimii 2 km de coborare spre Valea Stanii. Eu nu prea mai puteam alerga ca ma cam dureau picioarele, ei s-au dus un pic in fata in alergare usoara, am mai alergat si eu pe ici-colo, unde ma tragea gravitatia mai tare decat ma dureau picioarele, am ajuns toti in CP, era si Alin pe acolo ca isi uitase Gianina nu stiu ce si el a venit la recuperare :) M-am alimentat bine si am pornit spre ultima urcare. Chiar vorbeam ca la cat de grea e urcarea asta nu prea mai conteaza ca stim ca e ultima si de acolo zburdam spre finish... Nu prea mai aveam eu sa zburd ca urmau sa mi se cam imflameze tibiile dar oricum, stiam ca ma apropii de finish si sunt in grafic pt. sub 17 ore.
       Am urcat eu cu Stefan si Iulian cu Florin. A fost forte bine marcat traseul ca pe aici ne-a prins noaptea si cum ridicai capul, dadeai cu frontala in marcajele reflectorizante. Stefan ma tot incuraja, pe mine cam incepeau sa ma "lase" picioarele, am ajuns in sfarsit sus, ne-a dat prin statie un salvamont (coleg de-al lui Dragos), de aici au mai fost vreo 2 km in care am mai mers un pic toti cei 4 muschetari dar cum a inceput traseul sa coboare le-am zis celorlalti ca nu are rost sa ma astepte ca pe mine nu ma mai duc picioarele sa alerg in jos, urma sa merg pana la finish - cat pot eu de repede sa nu ma ajunga nimeni. Mi s-a parut haios ca pe acolo unde am filmat cu Marmota pt.teaserul de Ciucas, cu vreo 2 saptamani in urma, ce mai saream peste pietre, peste copaci trantiti la pamant, acum abia ma taram :) dar am ajuns la cabanutele Silva (ultimul CP) cam in 16:11, cam cu 5 min in urma celorlalti si mai urmau 5 km prin padure pana la finish. Am reusit sa-i parcurg in cam trei sferturi de ora si am ajuns cam cu un sfert de ora in urma colegilor de drum, in 16:58 - obiectiv indeplinit - locul 11. Mi-am mai pastrat energie sa alerg ultima coborare pe asfalt - de unde se vedea finishul. La pensiune in fata erau Radu si Daniel care m-au incurajat ca sunt in grafic (ca le spusesem si lor ca vreau sa termin in ~17 ore) si finishul l-am alergat scrasnind din dinti ca se auzeau multi de jos care incurajau Dragonu' :) au venit toti Pathosii - prezenti in mare numar la Ciucas - le multumesc frumos pentru primirea calduroasa de dupa poarta! Era si Nico, si Marcela care mi-a facut o poza pe buturugile de podium - singurele "scaune" pe care le-am gasit, ca trebuia neaparat sa ma asez undeva... erau si cei alaturi de care am alergat mai toata cursa - Florin, Stefan, Iulian, era si Robbie care a scos un timp nemaipomenit si a castigat cursa (~12 ore)... A sunat si Marmota la Nico, m-a felicitat, am sunat-o si pe mama, am mai dat 2-3 mesaje si am "fugit" la somn. A doua zi premierea, o masa si nu prea stiam cum o sa ajung acasa ca nu prea eram in stare sa conduc, dar am luat pe cineva care a condus pana pe la 20 km de Ploiesti apoi am sunat Marmota si a venit de m-a asteptat pe langa piata Presei si uite asa am reusit sa-mi scad PB-ul la Ciucas Ultra cu 5 ore... si acum astept inca sa-mi treaca Periostita tibiala (sau "shins splints") dar sunt cu zambetul pe buze caci vorba ceea - "Pain is temporary"...

Phoenix MPC

               O sa încep postul asta asa mai... clasic :) Nu știu alții cum sunt… dar eu, când ma gândesc la… MPC nu-mi vine altceva în cap decât “începutul unei noi vieți”. Adevarul e ca în fiecare an renasc într-un fel sau altul în urma MPC-ului. Dar s-o luam cu începutul. In 2010, Marmota (un cunoscut din școala de munte Pathos - ca nu pot spune ca eram prieteni) ma întrebă: “nu vii la un marathon montan?” iar eu… foarte scurt îl întreb… bai, as veni, dar ce-i aia? :) “uite alergi pe munte…” Eu nu mai alergasem o tura de parc măcar (doar pe la fotbal) dar cum îmi plac provocările i-am răspuns la fel de scurt ca vin (fără sa intuiesc măcar ca asta avea sa fie acceptul meu de a începe o noua viata). De atunci am rămas cei mai buni prieteni iar prietenia noastră avea sa se consolideze încet-încet cu tot felul de “condimente” legate de concursuri sau ture pe munte… Atunci am scos parca 6:55 la MPC, neștiind dacă o sa-l termin, doar m-am bucurat de o noua experiență!

                Asa, asta avea sa fie prima mea renaștere. Am urmărit un film în care spunea cineva "once you cross the finish line of a marathon, your life will gonna change forever!" si a devenit un fel de motto al meu de atunci pe care-l spun la toți ceilalți "începători" in ale alergării. Prin septembrie 2011 aveam sa merg într-o tura prin Făgăraș  tărâmul renașterii mele (cum ii spun eu), care era cât pe ce sa se termine mai... nasol, însă am avut "capul tare", karma buna și se pare ca a fost o adevărată minune ca, într-o căzătură de vreo 50 m în coborârea dinspre vf. Lespezi spre ref. Călțun  călcând pe o lespede "trambulina" am sărit direct în ce aveam mai tare (cap) dar nu am avut un deget rupt și se pare ca mi s-a mai oferit o șansă la viata pe care am primit-o cu mare drag. Prin spital zice lumea (eu nu mai țin minte nimic din perioada aia - din fericire) ca vroiam sa merg la MPC. Marmota s-a dus sa se mai elibereze de stresul provocat de isprava mea, ca a fost si el cu mine în tura aia și a văzut live toată nebunia de atunci, și deja devenisem prieteni foarte buni și îmi dau seama cât de greu i-a fost - încercând sa ma pun în locul lui, însă bine ca s-a terminat totul ok... Oricum, tot în prag de MPC așadar, am renăscut iar, căci toată aventura mi-a dat o noua pofta de viata și un optimism incredibil.

                In 2012 aveam sa revin la MPC cu mare drag, însă aveam mari probleme cu o glezna... am scos în jur de 6:45 și nu prea îmi venea sa cred ca am scos numai cu 10 min. mai bine ca în 2010 după ce, în 2011 și 2012 am alergat la o mulțime de concursuri, însă glezna și vreo jumătate de an de pauza de la Ciucas la Eco (de prin sept 2011 pana în mai 2012 deci) m-au cam făcut sa nu reușesc un MPC prea bun, însă prin nov. 2012 aveam sa termin sezonul cu un Piros în jurul Budapestei foarte reușit (terminând cu Tzale și Marmota cei 90 km fără nici o durere).

- Înainte de 2013 avea sa vina o noua renaștere, însă doar de natura motivațională în alergare... Dupa ce am terminat UTMB-ul la final de august - început de septembrie într-un timp nu tocmai ok, de 42 de ore (fata de Marmota și Tzale cel putin - deoarece speram sa il pot termina cu ei) dar foarte ok ca am făcut ce mi-am propus - sa termin în prima jumătate a clasamentului și în timpul limita (care aici era de 46 ore), a venit ziua mea și am primit cel mai inspirat cadou de pana acum, cartea Ultra-maratonistul scrisa de Dean Karnazes (avându-l tot pe el în prim-plan), carte care mi-a dat un elan sa mut munții :) numai ca nu am mutat munții, dar am reușit sa scot sub 6 ore la MPC (5:58 mai exact). Pot spune ca a fost o noua renaștere iar MPC-ul o sa-l numesc de acum Phoenix-ul meu deoarece mai mereu s-a întâmplat câte ceva... renăscător :) "în jurul" lui... Când trebuia sa fie MPC-ul a nins serios, asa ca s-a reprogramat pe 2 nov, ceea ce avea sa ne dea peste cap planurile legate de Piros, plus o mini vacanta pe acolo, o cursa foarte faina, bai termale apoi, dar cum puteam sa renunț eu, dragonu' la un phoenix :)

                Am venit cu Marmota, Nico (care avea sa fie din nou voluntara) si doi tipi începători în ale alergării montane care însa au terminat cu bine cursa deși unul din el intrase de curând într-o dubita cu bicicleta și s-a "auto-mutilat" într-un accident mai... putin obișnuit (de-obicei intra mașinile în bicicliști nu invers) :) Alt imbold pentru mine era pariul pus cu Marmota ca el a zis ca-mi da o ora... și eu ma setasem pentru 5:30, știind ca ii va fi foarte greu lui sa dea 4:30, mai ales după un an atât de încărcat... în kilometri făcuți prin concursuri și antrenamente. Daca îmi dădea totuși o ora, urma sa-i fac cinste cu o masa... pe cinste, dacă nu, îmi făcea el un Quiche cu ton. Am reușit sa plec de la munca pe la 16:00 și pe la 19:45 eram prin Zărnești, am ridicat kitul și am și participat la ședința tehnica. Mi-am luat și un suc de mere cu sfecla și se pare ca nu am fost prea înțelept și am băut din el pe seara și urma sa fermenteze prin stomac... Am aflat apoi ca a fost și motivul din care Fako a avut probleme legate de boscheti în cursa (crezând ca e izotonic). Ne-am cazat pe undeva pe lângă Mosorel și a doua zi m-am trezit cu mare pofta de... fuga!

                Ne-am aliniat la start și au început sa treacă fiorii de-a lungul șirei spinării, am văzut multi prieteni buni, oameni dragi, deja formam o familie (sa zicem ca toată treaba asta e ca și cum am fi toți într-o sticla de... cola și ne agitam, ne încălzim - zgâlțâim sticla) și brusc, se aude numărătoarea inversa pe care o asemuiesc cu deșurubarea dopului la acea sticla de cola (cu prieteni, acid, cofeina, adrenalina) și când s-a zis 3,2,1...GO, explodează dopul și pornește o noua aventura în viata a vreo sase sute și ceva de oameni - la unii le deschid noi drumuri, unii se duc la punct ochit - punct lovit (și-i vezi pe podium) iar unii își testează doar limitele - unii vad ca nu au limite și merg mai departe, unii găsesc blocaje mentale și considera ca și-au găsit o limita.

- Sunt vreo 3 km care urca agale pana la fântâna lui Botorog, întâi pe asfalt, apoi pe un drum pietruit, timp în care unii, în special cei mai începători trag mai tare (mânați de cei din jur), sau cei buni care își permit... ca știu ce-i așteaptă și au toate forțele necesare sa dea piept cu muntele. Eu, mi-am învățat lecția, și am și dobândit ceva experiență și antrenament și ma țin după unul-altul însă simțind limita peste care sa nu trec pentru a face fata la toată cursa. Alerg în spatele lui Marmota care "hoinărea" pe lângă Alex, apoi i-am pierdut ca începeam sa intru în ritmul meu, dar ma gândeam mereu la ce-mi propusesem sa nu mai alerg numai sub limita de confort ci in anumite momente sa bombardez acea limita cu gânduri motivaționale, legate de Karnazes (și aventurile din cartea lui), de proaspăta experiență de la UTMB sau de anumite melodii din playlistul meu atent selecționat.

                Mai alerg, mai merg înfipt (pe urcări), mai ma motivez cu diverse gânduri și trec de Magura, Casa Folea și ajung la Table (~km 10) năpădindu-ma diverse amintiri din anii trecuți, și văzând diverși oameni care ori ma depășeau, ori ii depășeam eu. La start îmi spusese Monica ca venind dimineață spre Zărnești l-a văzut pe Hajnal pe drum care venea alergând spre MPC :) Treaba asta l-a obosit destul de mult, însă și-a propus sa facă mai multi kilometri din Brașov la Zărnești, apoi MPC-ul zicând sa se antreneze pt. UTMB. L-am văzut spre Table și pe el așadar (în fuga lui spre UTMB) :) apoi am ajuns și la Table, am luat repede un gel pe care l-am simțit repede "în sistem", am băut niște apa, 2 bucatele de cașcaval și am fugit mai departe. Deja simțeam kilometrii din anul asta, la modul ca ma și simțeam un pic obosit dar ma și simțeam mult mai puternic decât în anii trecuți. Am ajuns aici cam într-o ora jumate, apoi  am coborât un pic pana în șaua

Grind, pe unde am văzut-o pe Macheciau (Iuliana Postica) (aici sau în șaua Joaca - înainte de Table... nu mai știu exact), am salutat-o, mi-am luat energia de la ea... asa cum e normal sa te ajute fiecare vorba de bine îndreptată spre tine în astfel de provocări, și a început urcarea spre șaua Funduri. Pe aici țin minte ca ma simțeam un pic obosit când mi-a venit tocmai melodia din Pirații din Caraibe - folosita pe la finishul de la TDS (120km) la care am asistat și am simțit o energie "activatoare" in mine deși activatorul în păstram pentru Plaiul Foii, sa-i dau Dianei de furca.

                Nici nu știu când am ajuns în creasta și am și început coborârea spre Valea Urzicii (~km 15). Trecuseră doua ore jumate oricum. "Lanțurile" (funiile mai exact) au fost foarte bune, iar coborârea pe ele (care a speriat-o pe Macheciau) a fost foarte ok, am fost foarte atent si am ajuns in vale foarte ok, apoi a venit porțiunea când în urcare, când în coborâre - de care zicea si Lucian ca e foarte înșelătoare, ca majoritatea cred ca e numai coborâre din Funduri pana la Plaiul Foii însă nu e chiar asa. Pe aici când îmi opream muzica (când alergam pe single trail-uri) - când o porneam, și ma mai tot vedeam cu diferiți cunoscuți, fotografi, mi-am adus aminte si de căzătura din 2010 din zona asta, căzătură care mi-a lăsat o cicatrice serioasa pe degetul mare... Am decis sa nu iau betele și foarte bine am făcut... ca in primul rând am coborât mult mai sigur pe mine cu ambele mâini libere și în al doilea rând și Lucian mi-a recomandat de mai multe ori sa ma învăț sa alerg fără bete ca în felul asta iți și fortifici mușchii picioarelor atât de solicitați în sportul asta, și nici nu apare posibilitatea sa-ti alunece bățul pe o piatra (tu bazându-te pe stabilitatea în acel bat), și ai și mai mult echilibru - asa cum are un acrobat ce merge pe sfoara la circ :)

- In 3 ore am ajuns și la Spirlea, aici ma gândeam ca mai iau un gel însă nu am băut decât un pahar cu apa și am plănuit sa fac asta la Plaiul Foii. In 4 ore eram și în Plaiul Foii, ma gândeam ca am ajuns în punctele importante numai la ore fixe :) am luat un activator, am mâncat o feliuță de mar și una de morcov și am fugit. De remarcat ar fi ca, fata de ceilalți ani nu am mai mers deloc bucata spre Plaiul Foii, am alergat (nu cu cine știe ce viteza) însa nu m-am oprit... Pe la Plaiul Foii l-am văzut si pe "scurtila" cum ii zice Marmota și alți cunoscuți însă eram foarte hotărât sa nu ma opresc deloc pana sus, la Paula, ca știam ca ea trebuie sa fie voluntara acolo. Am tras tare si ma tot gandeam ca am plecat din Vallorcine spre Tete aux vents - ultima urcare din UTMB. Mi-a venit și Vanghelis-ul pus de staff-ul de la UTMB deobicei atat la start cât și la final (la campioni) și asta m-a împins de la spate. Am depășit ceva oameni pe urcarea asta și deja îmi băgasem in cap ceva de genul... "hai Diana, numai atâta poți? arata-mi tot ce poți!" și am învins-o pe domnișoara Diana. Sus am văzut-o pe Paula, care m-a pozat si incurajat si am dat tare mai departe. Sus am ajuns în ~5 ore și știam ca va fi tare greu sa termin în 5:30, mai ales ca urmau vreo 4 km de coborâre mai abrupta printre rădăcini și frunze apoi în jur de 7 km foarte alergabili pe care trebuia sa-i dau tare. Anul trecut ma oprisem de multe ori pe porțiunea asta ca nu prea puteam alerga în continuu asa mult după o asemenea cursa.

- Acum am coborât pana la Coltul Chiliilor și deja aveam cam 5:30 acolo. Am băgat ultimul gel și mi-am propus sa termin in mai putin de 6 ore, chiar și 5:59 și am tras cât de bine am putut, ma gândeam ca fac o tura de Herăstrău (care are ~7 km) doar ca acum e și un pic în coborâre, deci e mult mai ușor. Ma gândeam la ce mai citisem prin cartea lui Dean, când la Herăstrău, când la ultima porțiune din UTMB - de la Chalet Floria pana în Chamonix la finish. Toate gândurile m-au ajutat sa nu ma opresc deloc si sa scot 5:58, timp cu care am fost foarte mulțumit... am scăzut ~45 min pana la urma din timpul de anul trecut... ceea ce nu e chiar atât de ușor. Pentru la anul îmi propun un 5:30 fără probleme, având și timpii de anul asta, pe care ii voi îmbunătăți pe fiecare porțiune.

                Când ma apropiam de centru, îl vad pe Tzale care îmi zice sa trag tare ca o sa câștig pariul cu Marmota. Am aflat apoi ca el nu s-a simțit asa bine și a făcut un 5:20, un timp bun pentru mine, dar el își dorea sub 5 dar nu i-a ieșit ca deh... a fost un an plin!

Renastere

Am citit o carte exceptionala care a schimbat "un pic"... totul in mine. Postez asta aici, pe "Scopul Existentei", blog pe care, initial, postam numai treburi referitoare la ceea ce gandeam, astfel, daca cineva dorea sa ma cunoasca nu trebuia sa faca altceva decat sa citesca posturile mele in ordina lor "calendaristica" si ma "citea" intru totul si pe mine. Ultimele posturi au fost numai referitoare la alergare ceea ce iar spune destul de multe despre mine. De curand un bun prieten mi-a zis ca e nepotrivit sa zic "scopul existentei" la postul legat de "UTMB", citind insa numai acel post, fara sa inteleaga legatura intre scopul existentei (versiunea mea) si alergare. Acum pot "declara" ca in alergare ma auto-definesc, ma regasesc, daca am ceva neinteles (in minte...), ies la alergare si aflu raspunsul. Am fost la un tembuilding genial care m-a facut sa imi pun multe intrebari, sa stau mare parte din timp singur si sa gandesc tot felul de chestii. Bineinteles ca am iesit si la o alergare pe plaja, am si terminat cartea primita cadou de ziua mea, pe care o declar cel mai inspirat cadou primit pana acum si termin aceasta fraza lunga printr-un citat din ea: "in alergat viata devine mai vibranta, mai intensa. In acelasi timp iubesc si singuratatea. Alergarea pe distante mari este pentru singuratici, iar eu am realizat ca-mi place sa fiu mai mult singur... eu simt ca renasc atunci cand alerg!"

      

            O sa incep prin cateva vorbe care l-au "marcat" pe Dean si ma vor "impinge" si pe mine de la spate de acum: intrebat de un antrenor din copilarie cum a fost un oarecare concurs (castigat dealtfel), Dean ii spune ca a fost ok, s-a simtit bine, la care replica e: "inseamna ca nu te-ai fortat destul, ar trebui sa doara ca naiba". Si un al doilea citat motivational din carte (tot din copilaria lui): "du-te la start si alearga cat poti tu de bine! Nu alerga cu picioarele, alearga cu inima!"

             In cursa de ~320 km pe care lumea o facea in stafeta de 12 alergatori... fiecare cate ~10km, pentru cate o cauza nobila, Dean a facut-o singur sub numele pe care l-a dobandit "echipa Dean". El spune: "am alergat primii 160km cu picioarele, urmatorii 145 cu mintea si ultimii km... cu inima".

O sa mai dau un citat din carte: "Alergatorii sunt oameni adevarati. Nu alearga pt.bani sau faima, alearga din pasiune. Multi au slujbe normale pt.a-si plati facturile, iar alergarea este un efort facut din dragoste. Ultra-alergatorii duc totul la un nivel mai ridicat. Sa te antrenezi pt o cursa de 161 km in timp ce muncesti opt ore pe zi necesita un nivel fenomenal de angajament si determinare."

            Am sa incerc sa trag si o concluzie (la acest punct din postare), si anume ca pana acum alergam undeva la limita de confort. O sa tot dau citate din carte deoarece este pana la urma sursa "schimbarii" mele. ”Daca nu incerci sa iesi din zona de confort, daca nu ceri in permanenta mai mult de la tine, dezvoltandu-te si invatand din mers, vei alege o existenta necontenita, o moarte in viata”. 

Alergarea ne invata pe toti ca drumul catre atingerea unui scop este mai important decat scopul in sine. Dedica-te intru totul unui obiectiv, progreseaza constant, nu ceda niciodata – asta inseamna implinirea, asta inseamna succesul.

"Daca nu poti alerga, atunci mergi. Daca nu poti merge, atunci taraste-te. Fa ceea ce trebuie sa faci. Dar continua sa inaintezi si sa nu te dai batut."

Dostoievsky avea dreptate: "suferinta este originea constiintei". Simturile nu sunt niciodata mai treze decat atunci cand apare durerea. In suferinta exista magie, intrebati orice alergator. " - Nu te doare sa alergi atat? - Ba da, dar e o durere placuta."

             Si cateva sfaturi nutritioniste..."mancati mai multe legume, nuci si peste, beti mai multa apa, reduceti pe cat puteti consumul de zahar rafinat si grasimile hidrogenate si faceti sport in fiecare zi. Mananc somon salbatic de 4-5 ori pe saptamana. Mananc multe salate organice, cereale integrale (cum ar fi granola naturala neindulcita), legume si fructe. Cerealele integrale si fructele sunt considerate ”carbohidrati complecsi” si degaja energia in timp, progresiv. Grasimea mea preferata este uleiul de masline, care este o buna sursa de grasimi mononesaturate. Migdalele sunt o sursa buna de grasimi bune. La restaurant comand somon la gratar sau alt tip de peste la gratar sau bucati slabe de carne rosie, impreuna cu o salata, asezonata cu ulei de masline si otet. Legumele le mananc la gratar."

             Am gasit ceva in cartea asta asemanator cu ce era sa patesc si eu la UTMB, era omul sa adoarma pe strada si cat pe ce sa-l calce o masina... iar eu era sa adorm intr-o coborare destul de abrupta dupa care, la baza coborarii am vazut un foc si era cat pe ce sa ma culc langa el dar am intrat in punctul de control si am gasit un loc unde ma pot "reseta" 30 min. Pentru unii pare absurd sa te odihnesti 30 min intr-o noapte, pentru mine a facut insa cat o noapte. E clar, pentru viitoarele concursuri de genul asta trebuie sa ma antrenez foarte mult noaptea, sa alerg mai mult dupa ce apune soarele... deoarece bioritmul meu ma face sa "functionez" mult mai bine de dimineata. Am pus si o poza la care, cand ma uit acum, ma sperii, dar atunci nu pot spune ce era in sufletul meu, cat de greu imi era insa cat de hotarat eram sa termin cu bine cursa!

            Desi nu are nici o relevanta paralela intre UTMB-ul meu de 42 ore si experientele lui Dean, deoarece el este un supraom (demonstrat - fapt pentru care nu are voie nici sa participe la jocurile olimpice), totusi nu pot sa nu spun ca m-am regasit printre randurile in care descria Western States-ul lui, sau chiar si cursa de 320 km din capitolul "stafeta". Unde m-am regasit? la unele din suferintele prin care a trecut, lacrimile varsate pentru cei care tineau la el si-l incurajau, cat si in dorinta si determinarea de a-si realiza obiectivele.

            Un lucru pe care unii din jur par ca il inteleg, altii nu, altii doar spun ca inteleg dar nu stiu cat de bine o fac, este simplu: cei care tin la mine, sa o faca pornind de la ipoteza ca asta sunt eu, fericirea mea este acolo unde exista alergare. De ce? pentru ca atunci cand alerg simt ca sunt viu, simt ca pot da ce-i mai bun din mine si nu voi intemeia niciodata o familie punand adidasii de alergare in cui...

UTMB 2013

First of all, let me say that we have always said that we have good karma and we will have an excellent weather and the whole route will be done. On the morning of the contest we were woken up by an SMS announcing exactly this. We wanted to do all the 100 miles as that... either we're finalists in 100 miles, or we're not.

I took a few pictures at the beginning, with the gust of world, we hoped NOT to start in 3 trances like at CCC, that there were a few kilometers of running on asphalt, and through a forest where there was still room, there was no single trail and I heard 10, 9, 8... and I quickly put the phone in with the thought of Seb who had been trampled by the crowd a year ago.

Until the first checkpoint I ran with Marius; eh, "running"... when I was walking, when I was running a little... I'm going to put a video to show the crowd from the beginning. But it was good here... you could at least run. But through the city, if you weren't in the first "wave" ... harder.

            Around Les Houces (1012m) I find Tzale who said that he was at the concert of a local band on a stage located in the city. We ran easily, because the first climb there started to Delevret (1739m). We don't run much and we see Kilian, who I understand has moved right there. I take the picture for Tz, he does the same for me, but I find that the picture didn't come out on my phone and I think I missed the picture with him, but I think that nah ... maybe I'll catch him later in the area (what happened when I was going to Mer du Glace - haha).

    After us there was a queue for pictures with Kilian :) Let's go back to our race ... as the climb started I ask Tz to take out my sticks attached to my backpack. Towards Delevret on the way up I lost Tz but a little further on, I find him on the side of the road saying that he can't anymore, that he thinks he's giving up, that he was sick from a gel from the new ones I received and I shared them with him. I get my hands on him, I think I give him a little energy and I tell him that he will recover (with my well-known optimism), to get up, to let go of nonsense. Then he comes and tells me that he has regained his composure after he throw-up.

            I also know that somewhere in this area, on the> 20 km climb from Saint Gervais (815m) to Croix du Bonhomme (2439m) I felt very tired, I always stopped on stones where I could sit and take another sip. of water. I talked to a Dutchman here, but I was so dizzy that I didn't know exactly what I was talking to him about. I can only say that from here I took a few days later the train that goes up to Nid d'aigle (2380) from where many started the ascent to Mont Blanc.

            Around Les Contamines (1160m) I was on 1264, I'm starting to feel really bad, I don't know what I have, I also took an Overstim's gel. Up to Col de la Seigne I struggled a bit ... and with sleep, as my eyes fell on my mouth, I had "to pay" for that gel with which it seems that I was not used at all and it made me sick , I had to sleep in Chapieux and on the Col de la Seigne I was in the worst position in the whole competition, on 1961. But after that I started to recover.

          So, on the descent from "Refuge de la Croix du Bonhomme" (2439m) to "Les Chapieux" (1553m) for the first time in my life I was about to fall asleep running ... and more it was also in the valley ... I arrived at Chapieux at 2:24 I ate something and saw that I could sleep there. Shortly before I saw the sleeping place, I had seen a fire and a few people next to it and I was seriously thinking of going to bed by the fire a little. I didn't think too much and I went in, I set the clock to "sing" in 30 minutes and I left at 3:35 from there very rested and full of energy, especially after sleep I drank a coffee that made me serious on his feet. Initially I had the impression that I would not find people on the road and seeing a few in front I pulled hard towards them to get them not to go there alone but approaching them I kept seeing people in front and I realized that I did an excellent thing that I "reset" and my sleep does not close with the price of only 30 minutes. Slowly, I began to see more and more people in front, it was a slight climb initially, on asphalt (about 5 km) then began the serious climb to the Col de la Seigne (2507m) (about 6 km with about 700m difference level). However, the sleep at Chapieux, plus the very low speed on the descent, brought me to the Col de la Seigne in the weakest position in the entire competition (1961), although I had recovered somewhat after resting a bit. At Col de la Seigne we enter Italy and I was going to start to recover seriously from the differences from those who overtook me on the "end of France". The whole climb I "congratulated" myself in the thought that I made the decision to go to bed for half an hour and drink a coffee then, it was really a very inspired choice after which I only had to win afterwards.

     From La Col de la Seigne followed a descent to Lake Combal (1964m). I remember going down at night, but I got there just as it was getting light. There were some benches in front of the tents, I got a hot soup, I put my jacket (night) in my backpack and around 6:30 we left from 1905, I was already starting to recover from the sleep at Chapieux and with the coming of the light we enter the biorhythm of the day, full of energy and with the desire to run.

     At Courmayeur (1192m) I stopped and ate the famous soup in the envelope and I expected to find the girls but I didn't find them initially then, when I was about to leave I found them and I stayed another 10 minutes with they in the grass. Here something very important happened for the rest of the race, namely that it was around 10 o'clock (morning) and the station closed at 11 o'clock, that is, I was one hour before the closing time of the stations, which meant that I had to shoot from here. harder not to close these posts to leave me in ... air :) The idea is that I had no idea that there are some hours to fit in, in the way that I did not think about them at all but only that I don't intend any time but to fit in the 46 hours because I knew it would be hard to cover such a crazy distance of 168km ...

     Well, the fact that the girls told me this helped me a lot and from here I started the engines (although only after 17 hours and 77 km) :) well, I had problems from that gel miracle, and no more I had vomited since I was little, I think, and I didn't know what I had, but it all worked out when I got rid of that overstim's ... system. But I kept thinking that at the first marathon (MPC) about 3 years ago ... can I finish it, how do you feel this fatigue after so many kilometers (tired and on board a car) :) will the ankles last / knees, how to sleep after 2 sleepless nights and all sorts of questions like that.

Around Bonatti (2015m) I had a surprise. I was holding my breath after the climb from Courmayeur (1192m) - Bertone (1979m) and I was sitting with my head on my hand a little and I suddenly hear ... "what are you doing Mihai?" I think until I raise my head, who else will be here to meet me? I didn't think that I had written Romania on the T-shirt and I also had the number with the name on it in sight ... I looked at him, I asked him who he is, what's wrong with him there, he told me that he works there, that he also talked to Marius (who also had an Eco T-shirt - quite easy to intuit the nationality, especially if you saw his contest number with the name and flag of the country).

            From there we descended a little to Arnuva (1771m). On the climb from Arnuva to Grand Col Ferret (2527m) I knew that up, I would enter Swiss soil. I was a little enchanted above the Mont Blanc seen from the Swiss land and I took some pictures.

From Grand Col Ferret (2527m) to Fouly (1603m) it was a rather dubious descent, to the point that at one point the La Fouly point could be seen and there was some noise from there but we had been running for some time, because it was down ... and I still didn't seem to get close to the checkpoint. It's as if I saw that parking lot (which I still have in mind) for about 30 minutes and I saw it sometimes from the left, sometimes from the right, I see that I did about an hour and 50 minutes from Grand Col Ferret to Fouly but it seemed a Eternity that I saw and heard the checkpoint and I was still far from it :)

     Eh, in the end I got to La Fouly and here I found a medical tent where there were all kinds of people with foot problems, I wanted to take 10 minutes to close my eyes and lie down on a bed because it hurt a bit the back. After the race, when I took my backpack again, I kind of realized why ... I carried 168km of luggage ... Talking to the Swiss (in English of course), I saw that she was a girl doing massages some there and I asked her to make me too for fear of taking my quadriceps that stuck at 7500. She gave me a very good massage, I closed my eyes for about 10 minutes and in just about 20 min I left there and massaged, and slept about 10 min, I ate something.

    Before Champex Lac (1481m) there appears Praz de la Fort (1151m), after La Fouly. I arrived in a small town / village and I saw at one point Praz de la Fort written on a box but no one outside, there were a few in front of me who ran easily and did not stop, it seemed to me that someone was shouting from inside like ... hey, don't you stop here? :) I also waited for those who came from behind and asked them what happened to Praz de la Fort, if someone had to "scan" us? I was a little worried but everyone said it was like Champex Lake. I wanted to go to bed for about 20 minutes and I hoped that here, thinking it's an ascent to Champex Lake, but in the end the girls will be there and I'll give them there ... and I'll sleep there a little.

    I arrived at Champex Lac (1477m) around 21:30. I knew I would find Cris and Bia here. I was seriously thinking of going to bed here. I was going up through the forest and I kept thinking about how a bus could get there because it seemed to me that I was going up quite a lot (but it just seemed to me). I thought that the girls were waiting for me there and I greet them and go to sleep :) but I didn't have much to do, I had to take advantage of every minute. Initially I thought I would see them at the entrance from the forest to the tent but I did not see them there. Then they told me that they stayed there initially and 5 minutes before I showed up they changed their position. I finally found them among the "fans" and they brought a smile to my face ... it matters so much to feel supported in such an attempt that I have no words ... I hugged them and I said I fell asleep a little. Here I found out that Marius abandoned in which I had high hopes that he would have a very good time, but I think he has been pushing hard a lot lately with too many ultra-marathons and he said he couldn't even rest because of the long road by car (although only Marmota and I drove). Anyway, Marius didn't have that desire to finish the race anymore, he had set himself some times and if he couldn't keep them due to fatigue he said that there was no point in struggling in vain, just like I suffered at 7500, if I had any problems I said it didn't make sense to finish again in 30 hours and I gave up quietly :) I also know that I told the girls to stay calm that I will finish for sure in the time that I should have started anyway I am recovering from that hour that separated me at Courmayeur from being disqualified. Zsolt was holding well in front, Marmota was very well and he and Tzale were a few hours behind, but he would recover when he started some foot problems for Marmota.

    I set the clock back to that magical half hour but I hadn't taken into account that two Asians (I don't know exactly what nation they were) would talk non-stop. The idea is that he looks a bit finished and she was supportive and kissed him, encouraged him or whatever, the idea is that I could not rest at all, I looked at my watch and saw that I already have only 10 minutes of sitting and I put the clock back to 30 minutes and I focused more on sleep :) I don't know if I managed to fall asleep at least 10 minutes and I didn't prolong it, I took the equipment from the head of the bed "(which was actually a mattress) and I was going to make a big mistake, I didn't go into the food tent to drink my coffee and I didn't get much sleep either, so I left thinking that I hope to start to get people like in the first break the night before. At the moment I am talking to a Swiss who is still moving a bit hard. I saw how we were starting to enter the forest that there were a lot of people in front of me, I said something like ... eh, look, the world is starting to appear. I gave a little harder then but again my eyes closed ... it was around 23:30 and my biorhythm kind of demanded its right ... to sleep. I was walking a little longer, I was still thinking about the coffee I could drink ... and yet I have an idea that in my luggage I put a dose of energy drink without caffeine and taurine but which the seller told me was good to drink it in the morning, instead of coffee. It was the official drink of the French athletics federation and I had high hopes for it. Looking for her in my backpack, I was overtaken by several other groups, as the world had already formed into groups of 10, 15 and so on. I was really sorry that I couldn't keep up with a group like that because my eyes were closing and I kept stopping to drink a mouthful of water on a stone. Eh, this drink changed my "race destiny" :) In fact, the drink and two Italians I saw just as I stood up to whip him, feeling a little more energized. The two of them, seeing me so determined, told me to go in front but I told them that there was no need, and they told me ... "then welcome", that is, they received me in their group . Only then did I understand what kind of group they formed. They were professional "overtaking" :) I started on this climb, towards Bovine (1898m) to keep a very good pace, I was overcoming all the groups that I felt incompetent to follow earlier. The first of the Italians found lateral "gaps" in the groups that moved quite hard and overtook, after him came the other and I after them.

     Even with the sleep from Champex Lac (arrived there on position 1308), up, at Bovine I was on 1416 which means that I recovered a lot because I lost only 100 positions between the two checkpoints. Then, on the descent from Bovine to Trient (1303m) I felt so good that I reached the 1313th place down. I lost the two Italians because I got down quite hard and they stopped, I don't know what to do and I said that they were enough for me but I didn't see them again. Downstairs, in Trient, I looked at the phone and had a call and a message from my mother, Flo, and Ady. On the live tracking site they had a problem, something they also showed me at Champex Lac (like I'm sleeping or something like that) and the people at home were a little scared that I fell asleep and I can't continue or I'm sick , etc. But when I got there I told them that I was already in Trient and I felt very well. In the meantime, the site has recovered.

    On the way up to Catogne (2009m) I followed the example of the Italians and I overcame many groups again and I gained about 80 places and I arrived around 5:30 and I can't wait for it to light up to get in the shape of the day as I they had been tired for two consecutive nights. At Catogne we were already on 1227 and there was a descent of 700 and a few meters to Vallorcine (1263m) which was the last major stop to Chamonix. The girls said that they no longer come to Trient and Vallorcine where there were points for "supporters" and see you directly at the finish. I got there around 6:30, it was really light and I was starting to feel very good knowing that this day I was going to finish the race. I was already far from the deadline and I was also in position 1191 (but I didn't know that then) but I knew that I overcame a lot of people lately, which couldn't be anything but good.

     At La Flegere, the number scanner didn't work anymore and I saw someone in front of me taking pictures of the competitors and telling them that their toy didn't work and their picture was taken as proof that they were there... I thought a bit that there would be no problems because of that (at the final validation) but someone just came to me with the "repaired toy" and everything was ok :) I just drank a glass of cola there and I ran away.

From here I had another small ascent and then only descent. Already my mind was only at the Floria chalet that I had visited about two days before the competition with Zsolt, who had told us that we would pass through the terrace there before finally descending to Chamonix (1036m). On this (last) descent, there were a lot of people going and I felt very good, I already felt like a finisher, freed from all the weight of the competition and I couldn't wait to cross the finish line. I overtook about 50 other people on this descent. I entered Chamonix and I was already feeling drunk with happiness. Arriving close to the finish, Cristina and Bia gave me the Romanian flag to finish with him and I had a kind of release and I finished in 10th place as I had planned, to finish in the first half. Not to mention that out of 2300 people only around 1700 finished and I felt great, no pain or other problems like that. 
    My father took a picture of the live cameras at the finish. I received a message from Ady and mine, I refrained from crying, but in my soul I did it in full. It was a hard work race and it seemed like a long human life ... Thank you very much to all those who followed us, I felt their good energy sent to us! Thanks also to Mihai Orleanu, Adi Fako, father-in-law, who wrote after I finished some messages on the facebook page that moved me a lot ... Also, thank you very much Nico for being with us non-stop , you were a kind of sports commentator :) And thank you very much to the girls who helped us more than they imagine through their support (Bia and Cris).

      After the competition I did a few more hikes and from where I thought I would get sick of the mountains after such a race, after only 2 days I did 54 minutes on a route of vertical race from Chamonix - about 3 km with ~ 800m level difference. During this period Marmota and Zsolt climbed Mont Blanc in ~ 14 hours - Kilian style, with trail sneakers, without ice axes, corners and helmets. Congratulations to them and to the other group that did Mont Blanc the next day after the competition, especially since Tz was the only one in the group who had done the 168km of UTMB. I promised that I would not risk anything after the accident because I did not want the world to worry about me, so I was satisfied only with UTMB.

             We visited 9 countries by car going to Chamonix through Serbia - Croatia and returning through Germany - Austria. So, I went through: Serbia, Croatia, Slovenia, Italy, France and on the way back: Switzerland, Austria, Germany, Hungary. In the shower we stopped in Croatia at Opatija where we took a bath and then, at night we ran through the rain through Venice to San Marco square...

On the way back, we slept in a campsite in the Lindau area (Germany), we visited Salszburg and Budapest where we tried to sleep at "our" home in Piros but it was full and we stopped to sleep in Arad. Through the Lindau area we were walking with some Italians in parallel and we were looking for accommodation and it seems that they were the first to find a boarding house, but we found a more ... mocha campsite so people were at a party there and they were all ... drunk (German like that) ... and in the morning, normally, we woke up later too, leaving around 8:30 there was no one to take our camping money.

    I understood about these locks that two lovers put a padlock on this bridge and then throw the key in the water hoping something like that their love will not unravel as the lock will not unravel (we no longer have the key); beautiful...

     As we found on other blogs the costs of the trip to Chamonix and return (from Romania) I will put the expenses here: Bucharest - Chamonix was 363e gasoline and highway taxes and the tunnel at the entrance to Chamonix in Italy (40e), but it must be taken into account that we were 5 people in the car and we also had a trunk on top, so dragon-mobile (my car:) was quite... full, which increased the gas consumption a bit. On the way back, gas plus highways plus vineyards (and plus one night accommodation in Arad - 2 rooms for 2 people) was 383e but we were 4 people and less luggage because Marius returned by plane. So the total consumption was around 750e - gas, highways, vignettes (attention, the Swiss vignette is 36e all year round and they don't have anything to go through the country, to pay for a week or something, like in Austria ...) and one more thing , I recommend everyone to buy vignettes because the police stopped us in each country, seeing us with RO number and we escaped without any fine (taking vignettes everywhere). Another funny moment at the payment of one of the 2 highways in Serbia, I reached out a handful of small euros to take the respective how much the highway there costs and he I think he had the impression that I gave him 5e and I'm waiting for the rest and he gave us 3e, so he gave us money to get on their highway :)