Renastere

Am citit o carte exceptionala care a schimbat "un pic"... totul in mine. Postez asta aici, pe "Scopul Existentei", blog pe care, initial, postam numai treburi referitoare la ceea ce gandeam, astfel, daca cineva dorea sa ma cunoasca nu trebuia sa faca altceva decat sa citesca posturile mele in ordina lor "calendaristica" si ma "citea" intru totul si pe mine. Ultimele posturi au fost numai referitoare la alergare ceea ce iar spune destul de multe despre mine. De curand un bun prieten mi-a zis ca e nepotrivit sa zic "scopul existentei" la postul legat de "UTMB", citind insa numai acel post, fara sa inteleaga legatura intre scopul existentei (versiunea mea) si alergare. Acum pot "declara" ca in alergare ma auto-definesc, ma regasesc, daca am ceva neinteles (in minte...), ies la alergare si aflu raspunsul. Am fost la un tembuilding genial care m-a facut sa imi pun multe intrebari, sa stau mare parte din timp singur si sa gandesc tot felul de chestii. Bineinteles ca am iesit si la o alergare pe plaja, am si terminat cartea primita cadou de ziua mea, pe care o declar cel mai inspirat cadou primit pana acum si termin aceasta fraza lunga printr-un citat din ea: "in alergat viata devine mai vibranta, mai intensa. In acelasi timp iubesc si singuratatea. Alergarea pe distante mari este pentru singuratici, iar eu am realizat ca-mi place sa fiu mai mult singur... eu simt ca renasc atunci cand alerg!"

      

            O sa incep prin cateva vorbe care l-au "marcat" pe Dean si ma vor "impinge" si pe mine de la spate de acum: intrebat de un antrenor din copilarie cum a fost un oarecare concurs (castigat dealtfel), Dean ii spune ca a fost ok, s-a simtit bine, la care replica e: "inseamna ca nu te-ai fortat destul, ar trebui sa doara ca naiba". Si un al doilea citat motivational din carte (tot din copilaria lui): "du-te la start si alearga cat poti tu de bine! Nu alerga cu picioarele, alearga cu inima!"

             In cursa de ~320 km pe care lumea o facea in stafeta de 12 alergatori... fiecare cate ~10km, pentru cate o cauza nobila, Dean a facut-o singur sub numele pe care l-a dobandit "echipa Dean". El spune: "am alergat primii 160km cu picioarele, urmatorii 145 cu mintea si ultimii km... cu inima".

O sa mai dau un citat din carte: "Alergatorii sunt oameni adevarati. Nu alearga pt.bani sau faima, alearga din pasiune. Multi au slujbe normale pt.a-si plati facturile, iar alergarea este un efort facut din dragoste. Ultra-alergatorii duc totul la un nivel mai ridicat. Sa te antrenezi pt o cursa de 161 km in timp ce muncesti opt ore pe zi necesita un nivel fenomenal de angajament si determinare."

            Am sa incerc sa trag si o concluzie (la acest punct din postare), si anume ca pana acum alergam undeva la limita de confort. O sa tot dau citate din carte deoarece este pana la urma sursa "schimbarii" mele. ”Daca nu incerci sa iesi din zona de confort, daca nu ceri in permanenta mai mult de la tine, dezvoltandu-te si invatand din mers, vei alege o existenta necontenita, o moarte in viata”. 

Alergarea ne invata pe toti ca drumul catre atingerea unui scop este mai important decat scopul in sine. Dedica-te intru totul unui obiectiv, progreseaza constant, nu ceda niciodata – asta inseamna implinirea, asta inseamna succesul.

"Daca nu poti alerga, atunci mergi. Daca nu poti merge, atunci taraste-te. Fa ceea ce trebuie sa faci. Dar continua sa inaintezi si sa nu te dai batut."

Dostoievsky avea dreptate: "suferinta este originea constiintei". Simturile nu sunt niciodata mai treze decat atunci cand apare durerea. In suferinta exista magie, intrebati orice alergator. " - Nu te doare sa alergi atat? - Ba da, dar e o durere placuta."

             Si cateva sfaturi nutritioniste..."mancati mai multe legume, nuci si peste, beti mai multa apa, reduceti pe cat puteti consumul de zahar rafinat si grasimile hidrogenate si faceti sport in fiecare zi. Mananc somon salbatic de 4-5 ori pe saptamana. Mananc multe salate organice, cereale integrale (cum ar fi granola naturala neindulcita), legume si fructe. Cerealele integrale si fructele sunt considerate ”carbohidrati complecsi” si degaja energia in timp, progresiv. Grasimea mea preferata este uleiul de masline, care este o buna sursa de grasimi mononesaturate. Migdalele sunt o sursa buna de grasimi bune. La restaurant comand somon la gratar sau alt tip de peste la gratar sau bucati slabe de carne rosie, impreuna cu o salata, asezonata cu ulei de masline si otet. Legumele le mananc la gratar."

             Am gasit ceva in cartea asta asemanator cu ce era sa patesc si eu la UTMB, era omul sa adoarma pe strada si cat pe ce sa-l calce o masina... iar eu era sa adorm intr-o coborare destul de abrupta dupa care, la baza coborarii am vazut un foc si era cat pe ce sa ma culc langa el dar am intrat in punctul de control si am gasit un loc unde ma pot "reseta" 30 min. Pentru unii pare absurd sa te odihnesti 30 min intr-o noapte, pentru mine a facut insa cat o noapte. E clar, pentru viitoarele concursuri de genul asta trebuie sa ma antrenez foarte mult noaptea, sa alerg mai mult dupa ce apune soarele... deoarece bioritmul meu ma face sa "functionez" mult mai bine de dimineata. Am pus si o poza la care, cand ma uit acum, ma sperii, dar atunci nu pot spune ce era in sufletul meu, cat de greu imi era insa cat de hotarat eram sa termin cu bine cursa!

            Desi nu are nici o relevanta paralela intre UTMB-ul meu de 42 ore si experientele lui Dean, deoarece el este un supraom (demonstrat - fapt pentru care nu are voie nici sa participe la jocurile olimpice), totusi nu pot sa nu spun ca m-am regasit printre randurile in care descria Western States-ul lui, sau chiar si cursa de 320 km din capitolul "stafeta". Unde m-am regasit? la unele din suferintele prin care a trecut, lacrimile varsate pentru cei care tineau la el si-l incurajau, cat si in dorinta si determinarea de a-si realiza obiectivele.

            Un lucru pe care unii din jur par ca il inteleg, altii nu, altii doar spun ca inteleg dar nu stiu cat de bine o fac, este simplu: cei care tin la mine, sa o faca pornind de la ipoteza ca asta sunt eu, fericirea mea este acolo unde exista alergare. De ce? pentru ca atunci cand alerg simt ca sunt viu, simt ca pot da ce-i mai bun din mine si nu voi intemeia niciodata o familie punand adidasii de alergare in cui...

UTMB 2013

First of all, let me say that we have always said that we have good karma and we will have an excellent weather and the whole route will be done. On the morning of the contest we were woken up by an SMS announcing exactly this. We wanted to do all the 100 miles as that... either we're finalists in 100 miles, or we're not.

I took a few pictures at the beginning, with the gust of world, we hoped NOT to start in 3 trances like at CCC, that there were a few kilometers of running on asphalt, and through a forest where there was still room, there was no single trail and I heard 10, 9, 8... and I quickly put the phone in with the thought of Seb who had been trampled by the crowd a year ago.

Until the first checkpoint I ran with Marius; eh, "running"... when I was walking, when I was running a little... I'm going to put a video to show the crowd from the beginning. But it was good here... you could at least run. But through the city, if you weren't in the first "wave" ... harder.

            Around Les Houces (1012m) I find Tzale who said that he was at the concert of a local band on a stage located in the city. We ran easily, because the first climb there started to Delevret (1739m). We don't run much and we see Kilian, who I understand has moved right there. I take the picture for Tz, he does the same for me, but I find that the picture didn't come out on my phone and I think I missed the picture with him, but I think that nah ... maybe I'll catch him later in the area (what happened when I was going to Mer du Glace - haha).

    After us there was a queue for pictures with Kilian :) Let's go back to our race ... as the climb started I ask Tz to take out my sticks attached to my backpack. Towards Delevret on the way up I lost Tz but a little further on, I find him on the side of the road saying that he can't anymore, that he thinks he's giving up, that he was sick from a gel from the new ones I received and I shared them with him. I get my hands on him, I think I give him a little energy and I tell him that he will recover (with my well-known optimism), to get up, to let go of nonsense. Then he comes and tells me that he has regained his composure after he throw-up.

            I also know that somewhere in this area, on the> 20 km climb from Saint Gervais (815m) to Croix du Bonhomme (2439m) I felt very tired, I always stopped on stones where I could sit and take another sip. of water. I talked to a Dutchman here, but I was so dizzy that I didn't know exactly what I was talking to him about. I can only say that from here I took a few days later the train that goes up to Nid d'aigle (2380) from where many started the ascent to Mont Blanc.

            Around Les Contamines (1160m) I was on 1264, I'm starting to feel really bad, I don't know what I have, I also took an Overstim's gel. Up to Col de la Seigne I struggled a bit ... and with sleep, as my eyes fell on my mouth, I had "to pay" for that gel with which it seems that I was not used at all and it made me sick , I had to sleep in Chapieux and on the Col de la Seigne I was in the worst position in the whole competition, on 1961. But after that I started to recover.

          So, on the descent from "Refuge de la Croix du Bonhomme" (2439m) to "Les Chapieux" (1553m) for the first time in my life I was about to fall asleep running ... and more it was also in the valley ... I arrived at Chapieux at 2:24 I ate something and saw that I could sleep there. Shortly before I saw the sleeping place, I had seen a fire and a few people next to it and I was seriously thinking of going to bed by the fire a little. I didn't think too much and I went in, I set the clock to "sing" in 30 minutes and I left at 3:35 from there very rested and full of energy, especially after sleep I drank a coffee that made me serious on his feet. Initially I had the impression that I would not find people on the road and seeing a few in front I pulled hard towards them to get them not to go there alone but approaching them I kept seeing people in front and I realized that I did an excellent thing that I "reset" and my sleep does not close with the price of only 30 minutes. Slowly, I began to see more and more people in front, it was a slight climb initially, on asphalt (about 5 km) then began the serious climb to the Col de la Seigne (2507m) (about 6 km with about 700m difference level). However, the sleep at Chapieux, plus the very low speed on the descent, brought me to the Col de la Seigne in the weakest position in the entire competition (1961), although I had recovered somewhat after resting a bit. At Col de la Seigne we enter Italy and I was going to start to recover seriously from the differences from those who overtook me on the "end of France". The whole climb I "congratulated" myself in the thought that I made the decision to go to bed for half an hour and drink a coffee then, it was really a very inspired choice after which I only had to win afterwards.

     From La Col de la Seigne followed a descent to Lake Combal (1964m). I remember going down at night, but I got there just as it was getting light. There were some benches in front of the tents, I got a hot soup, I put my jacket (night) in my backpack and around 6:30 we left from 1905, I was already starting to recover from the sleep at Chapieux and with the coming of the light we enter the biorhythm of the day, full of energy and with the desire to run.

     At Courmayeur (1192m) I stopped and ate the famous soup in the envelope and I expected to find the girls but I didn't find them initially then, when I was about to leave I found them and I stayed another 10 minutes with they in the grass. Here something very important happened for the rest of the race, namely that it was around 10 o'clock (morning) and the station closed at 11 o'clock, that is, I was one hour before the closing time of the stations, which meant that I had to shoot from here. harder not to close these posts to leave me in ... air :) The idea is that I had no idea that there are some hours to fit in, in the way that I did not think about them at all but only that I don't intend any time but to fit in the 46 hours because I knew it would be hard to cover such a crazy distance of 168km ...

     Well, the fact that the girls told me this helped me a lot and from here I started the engines (although only after 17 hours and 77 km) :) well, I had problems from that gel miracle, and no more I had vomited since I was little, I think, and I didn't know what I had, but it all worked out when I got rid of that overstim's ... system. But I kept thinking that at the first marathon (MPC) about 3 years ago ... can I finish it, how do you feel this fatigue after so many kilometers (tired and on board a car) :) will the ankles last / knees, how to sleep after 2 sleepless nights and all sorts of questions like that.

Around Bonatti (2015m) I had a surprise. I was holding my breath after the climb from Courmayeur (1192m) - Bertone (1979m) and I was sitting with my head on my hand a little and I suddenly hear ... "what are you doing Mihai?" I think until I raise my head, who else will be here to meet me? I didn't think that I had written Romania on the T-shirt and I also had the number with the name on it in sight ... I looked at him, I asked him who he is, what's wrong with him there, he told me that he works there, that he also talked to Marius (who also had an Eco T-shirt - quite easy to intuit the nationality, especially if you saw his contest number with the name and flag of the country).

            From there we descended a little to Arnuva (1771m). On the climb from Arnuva to Grand Col Ferret (2527m) I knew that up, I would enter Swiss soil. I was a little enchanted above the Mont Blanc seen from the Swiss land and I took some pictures.

From Grand Col Ferret (2527m) to Fouly (1603m) it was a rather dubious descent, to the point that at one point the La Fouly point could be seen and there was some noise from there but we had been running for some time, because it was down ... and I still didn't seem to get close to the checkpoint. It's as if I saw that parking lot (which I still have in mind) for about 30 minutes and I saw it sometimes from the left, sometimes from the right, I see that I did about an hour and 50 minutes from Grand Col Ferret to Fouly but it seemed a Eternity that I saw and heard the checkpoint and I was still far from it :)

     Eh, in the end I got to La Fouly and here I found a medical tent where there were all kinds of people with foot problems, I wanted to take 10 minutes to close my eyes and lie down on a bed because it hurt a bit the back. After the race, when I took my backpack again, I kind of realized why ... I carried 168km of luggage ... Talking to the Swiss (in English of course), I saw that she was a girl doing massages some there and I asked her to make me too for fear of taking my quadriceps that stuck at 7500. She gave me a very good massage, I closed my eyes for about 10 minutes and in just about 20 min I left there and massaged, and slept about 10 min, I ate something.

    Before Champex Lac (1481m) there appears Praz de la Fort (1151m), after La Fouly. I arrived in a small town / village and I saw at one point Praz de la Fort written on a box but no one outside, there were a few in front of me who ran easily and did not stop, it seemed to me that someone was shouting from inside like ... hey, don't you stop here? :) I also waited for those who came from behind and asked them what happened to Praz de la Fort, if someone had to "scan" us? I was a little worried but everyone said it was like Champex Lake. I wanted to go to bed for about 20 minutes and I hoped that here, thinking it's an ascent to Champex Lake, but in the end the girls will be there and I'll give them there ... and I'll sleep there a little.

    I arrived at Champex Lac (1477m) around 21:30. I knew I would find Cris and Bia here. I was seriously thinking of going to bed here. I was going up through the forest and I kept thinking about how a bus could get there because it seemed to me that I was going up quite a lot (but it just seemed to me). I thought that the girls were waiting for me there and I greet them and go to sleep :) but I didn't have much to do, I had to take advantage of every minute. Initially I thought I would see them at the entrance from the forest to the tent but I did not see them there. Then they told me that they stayed there initially and 5 minutes before I showed up they changed their position. I finally found them among the "fans" and they brought a smile to my face ... it matters so much to feel supported in such an attempt that I have no words ... I hugged them and I said I fell asleep a little. Here I found out that Marius abandoned in which I had high hopes that he would have a very good time, but I think he has been pushing hard a lot lately with too many ultra-marathons and he said he couldn't even rest because of the long road by car (although only Marmota and I drove). Anyway, Marius didn't have that desire to finish the race anymore, he had set himself some times and if he couldn't keep them due to fatigue he said that there was no point in struggling in vain, just like I suffered at 7500, if I had any problems I said it didn't make sense to finish again in 30 hours and I gave up quietly :) I also know that I told the girls to stay calm that I will finish for sure in the time that I should have started anyway I am recovering from that hour that separated me at Courmayeur from being disqualified. Zsolt was holding well in front, Marmota was very well and he and Tzale were a few hours behind, but he would recover when he started some foot problems for Marmota.

    I set the clock back to that magical half hour but I hadn't taken into account that two Asians (I don't know exactly what nation they were) would talk non-stop. The idea is that he looks a bit finished and she was supportive and kissed him, encouraged him or whatever, the idea is that I could not rest at all, I looked at my watch and saw that I already have only 10 minutes of sitting and I put the clock back to 30 minutes and I focused more on sleep :) I don't know if I managed to fall asleep at least 10 minutes and I didn't prolong it, I took the equipment from the head of the bed "(which was actually a mattress) and I was going to make a big mistake, I didn't go into the food tent to drink my coffee and I didn't get much sleep either, so I left thinking that I hope to start to get people like in the first break the night before. At the moment I am talking to a Swiss who is still moving a bit hard. I saw how we were starting to enter the forest that there were a lot of people in front of me, I said something like ... eh, look, the world is starting to appear. I gave a little harder then but again my eyes closed ... it was around 23:30 and my biorhythm kind of demanded its right ... to sleep. I was walking a little longer, I was still thinking about the coffee I could drink ... and yet I have an idea that in my luggage I put a dose of energy drink without caffeine and taurine but which the seller told me was good to drink it in the morning, instead of coffee. It was the official drink of the French athletics federation and I had high hopes for it. Looking for her in my backpack, I was overtaken by several other groups, as the world had already formed into groups of 10, 15 and so on. I was really sorry that I couldn't keep up with a group like that because my eyes were closing and I kept stopping to drink a mouthful of water on a stone. Eh, this drink changed my "race destiny" :) In fact, the drink and two Italians I saw just as I stood up to whip him, feeling a little more energized. The two of them, seeing me so determined, told me to go in front but I told them that there was no need, and they told me ... "then welcome", that is, they received me in their group . Only then did I understand what kind of group they formed. They were professional "overtaking" :) I started on this climb, towards Bovine (1898m) to keep a very good pace, I was overcoming all the groups that I felt incompetent to follow earlier. The first of the Italians found lateral "gaps" in the groups that moved quite hard and overtook, after him came the other and I after them.

     Even with the sleep from Champex Lac (arrived there on position 1308), up, at Bovine I was on 1416 which means that I recovered a lot because I lost only 100 positions between the two checkpoints. Then, on the descent from Bovine to Trient (1303m) I felt so good that I reached the 1313th place down. I lost the two Italians because I got down quite hard and they stopped, I don't know what to do and I said that they were enough for me but I didn't see them again. Downstairs, in Trient, I looked at the phone and had a call and a message from my mother, Flo, and Ady. On the live tracking site they had a problem, something they also showed me at Champex Lac (like I'm sleeping or something like that) and the people at home were a little scared that I fell asleep and I can't continue or I'm sick , etc. But when I got there I told them that I was already in Trient and I felt very well. In the meantime, the site has recovered.

    On the way up to Catogne (2009m) I followed the example of the Italians and I overcame many groups again and I gained about 80 places and I arrived around 5:30 and I can't wait for it to light up to get in the shape of the day as I they had been tired for two consecutive nights. At Catogne we were already on 1227 and there was a descent of 700 and a few meters to Vallorcine (1263m) which was the last major stop to Chamonix. The girls said that they no longer come to Trient and Vallorcine where there were points for "supporters" and see you directly at the finish. I got there around 6:30, it was really light and I was starting to feel very good knowing that this day I was going to finish the race. I was already far from the deadline and I was also in position 1191 (but I didn't know that then) but I knew that I overcame a lot of people lately, which couldn't be anything but good.

     At La Flegere, the number scanner didn't work anymore and I saw someone in front of me taking pictures of the competitors and telling them that their toy didn't work and their picture was taken as proof that they were there... I thought a bit that there would be no problems because of that (at the final validation) but someone just came to me with the "repaired toy" and everything was ok :) I just drank a glass of cola there and I ran away.

From here I had another small ascent and then only descent. Already my mind was only at the Floria chalet that I had visited about two days before the competition with Zsolt, who had told us that we would pass through the terrace there before finally descending to Chamonix (1036m). On this (last) descent, there were a lot of people going and I felt very good, I already felt like a finisher, freed from all the weight of the competition and I couldn't wait to cross the finish line. I overtook about 50 other people on this descent. I entered Chamonix and I was already feeling drunk with happiness. Arriving close to the finish, Cristina and Bia gave me the Romanian flag to finish with him and I had a kind of release and I finished in 10th place as I had planned, to finish in the first half. Not to mention that out of 2300 people only around 1700 finished and I felt great, no pain or other problems like that. 
    My father took a picture of the live cameras at the finish. I received a message from Ady and mine, I refrained from crying, but in my soul I did it in full. It was a hard work race and it seemed like a long human life ... Thank you very much to all those who followed us, I felt their good energy sent to us! Thanks also to Mihai Orleanu, Adi Fako, father-in-law, who wrote after I finished some messages on the facebook page that moved me a lot ... Also, thank you very much Nico for being with us non-stop , you were a kind of sports commentator :) And thank you very much to the girls who helped us more than they imagine through their support (Bia and Cris).

      After the competition I did a few more hikes and from where I thought I would get sick of the mountains after such a race, after only 2 days I did 54 minutes on a route of vertical race from Chamonix - about 3 km with ~ 800m level difference. During this period Marmota and Zsolt climbed Mont Blanc in ~ 14 hours - Kilian style, with trail sneakers, without ice axes, corners and helmets. Congratulations to them and to the other group that did Mont Blanc the next day after the competition, especially since Tz was the only one in the group who had done the 168km of UTMB. I promised that I would not risk anything after the accident because I did not want the world to worry about me, so I was satisfied only with UTMB.

             We visited 9 countries by car going to Chamonix through Serbia - Croatia and returning through Germany - Austria. So, I went through: Serbia, Croatia, Slovenia, Italy, France and on the way back: Switzerland, Austria, Germany, Hungary. In the shower we stopped in Croatia at Opatija where we took a bath and then, at night we ran through the rain through Venice to San Marco square...

On the way back, we slept in a campsite in the Lindau area (Germany), we visited Salszburg and Budapest where we tried to sleep at "our" home in Piros but it was full and we stopped to sleep in Arad. Through the Lindau area we were walking with some Italians in parallel and we were looking for accommodation and it seems that they were the first to find a boarding house, but we found a more ... mocha campsite so people were at a party there and they were all ... drunk (German like that) ... and in the morning, normally, we woke up later too, leaving around 8:30 there was no one to take our camping money.

    I understood about these locks that two lovers put a padlock on this bridge and then throw the key in the water hoping something like that their love will not unravel as the lock will not unravel (we no longer have the key); beautiful...

     As we found on other blogs the costs of the trip to Chamonix and return (from Romania) I will put the expenses here: Bucharest - Chamonix was 363e gasoline and highway taxes and the tunnel at the entrance to Chamonix in Italy (40e), but it must be taken into account that we were 5 people in the car and we also had a trunk on top, so dragon-mobile (my car:) was quite... full, which increased the gas consumption a bit. On the way back, gas plus highways plus vineyards (and plus one night accommodation in Arad - 2 rooms for 2 people) was 383e but we were 4 people and less luggage because Marius returned by plane. So the total consumption was around 750e - gas, highways, vignettes (attention, the Swiss vignette is 36e all year round and they don't have anything to go through the country, to pay for a week or something, like in Austria ...) and one more thing , I recommend everyone to buy vignettes because the police stopped us in each country, seeing us with RO number and we escaped without any fine (taking vignettes everywhere). Another funny moment at the payment of one of the 2 highways in Serbia, I reached out a handful of small euros to take the respective how much the highway there costs and he I think he had the impression that I gave him 5e and I'm waiting for the rest and he gave us 3e, so he gave us money to get on their highway :)

2x2 pe locul 2

            Fagarasul - taramul renasterii mele. Aici Dragonul s-a transformat in Phoenix. Aici aproape mi-am terminat "cariera" insa m-am ambitionat si mi-am reintrat in... picior si asadar aici era si locul unde trebuia sa obtin primul podium la o cursa de alergare montana, lucru care mi-a cam inlocuit toate celelalte pasiuni din timpul liber (si nu numai) :)

            Cum pe 31 aug - 1 sept urmeaza prima cursa de 100 mile, si nu orice cursa ci vestitul UTMB, nici nu gandeam cand mi-am facut calendarul competitional pe 2013 sa particip atat de aproape de plecarea noastra spre Chamonix la un alt concurs... dupa maratonul Cindrel, si mai ales la unul atat de greu - 2x2... Insa cum in ultima vreme oricum am tras in fiecare weekend ca niste... cai de curse, cand ne-a spus Tz de concurs, am zis... de ce nu? Aveam mici dubii ca mai pot participa cu Marmota la vreun concurs de echipa, deoarece s-a creat o distanta destul de mare intre noi, la modul ca si eu am tot crescut in anul asta fata de timpii scosi anul trecut insa el a crescut mult mai mult si s-a creat un pic de distanta intre noi. La 7500 a avut probleme cu stomacul, apoi si-a revenit si a inceput sa traga in ritmul lui... dar pauzele plus ritmul prea tare (pentru mine) de apoi m-au facut de mi s-au blocat cvadricepsii cum nu am mai patit-o pana acum (pe Jepii Mici) si a trebuit sa abandonez in tabara de baza (inainte de a incepe urcarile pe Omu), Marmota continuand cursa singur si scotand un timp super bun (cu pauzele enorme cauzate de problemele - ba ale lui, ba ale mele). Asadar, cand mi-a zis de 2x2 i-am zis initial ca nu prea avem cum sa facem iar echipa... insa mi s-au aprins niste beculetze si i-am zis ceva de genul... ia hai ma sa aducem "Dragonu si Marmota" pe podium! :)

            Asadar, umplem Dragon-mobilu' cu Tz, Lush si Nico si plecam pe la 20:20 din Bucuresti, conduce soferul de noapte, Marmota, si ajungem la Balea putin inainte de 12 noaptea. Ne oprim la Salvamontul de la cota 2000 (la o parte dintre cei care au ajutat Phoenixul sa renasca :) ca eram prea obositi sa mai punem cortul. Adormim ca niste copacei (a nu se confunda personajul) si vine dimineata concursului. Cum startul era la 7:30, la 6 ne trezim si fugim spre Balea. Luam kiturile, ne inscriem la X1 (Balea-Moldoveanu-Balea) si incepe "joaca". Marmota imi spune sa stau eu in fata sa dau ritmul dar sa incerc sa nu-i pierd din ochi pe Florin si Dani. Chiar nu m-am uitat pe lista de participanti... stiam doar de Florin Totalca si Dani Florea, venit cumva in locul Paulei care s-a cam accidentat la Vertical Race Busteni si cum urmeaza si pt. ea CCC-ul a stat cuminte. Asadar stiam cumva ca ma voi tine dupa cei doi cat de mult voi putea. In sinea mea stiam ca sunt mai buni ca noi pe distante nu asa de lungi (ca mine cel putin) insa am dat la o parte acest gand din cap si am zis sa dau tot ce-i mai bun din mine la cursa asta.

            Dupa urcarea pana in Saua Capra eram destul de ok, eram in spatele lui Radu si Zsolt (care era prima echipa la 2x2) si Florin si Dani (care erau primii la X1). Mai in fata mai erau doar vreo 4 sau 5 participanti la elita (singuri pe tot traseul). Ne-am tinut destul de mult de ei cat sa-i vedem in fata. 

            Ne-au ajuns Truly cu Marius care alerga si el de antrenament insotindu-l pe Truly (inscris la Elita), o parte din traseu dar care nu vroia sa traga prea tare deoarece si el vine la UTMB si are planuri mult mai ambitioase ca noi acolo (avand o experienta mult mai mare la curse de 100 mile). Am alergat o portiune cu ei, apoi Truly s-a dus mai in fata, i-am pierdut din raza vizuala si pe Dani & Florin si am ramas cu Marius pana aproape de urcarea pe Vistea unde ne-a zis sa-i transmitem lui Truly ca-l asteapta acolo ca e destul de accidentat terenul si nu vrea sa-si forteze picioarele pe coborarea aia. Urcam spre Vistea, ii facem loc lui Gali' care participa la Elita si venea ca o vijelie la vale, apoi Alex Itu si Nicusor Jinga. Intre Vistea si Moldoveanu ne intalnim si cu Radu si Zsolt si apoi si cu Dani si Florin. Ne salutam & felicitam pentru cursa de pana acum si-i dam mai departe. Pe Moldoveanu il gasim pe Bebe Cindreleanul (nah ca l-am botezat) la concursul caruia participasem cu 2 weekenduri inainte si Marmota luase locul 2 la semi-maraton dupa o cursa foarte buna si eu m-am simtit f.bine la maraton. Incepem si noi sa facem cale intoarsa si pe undeva pana in Vistea ne intalnim si cu Mica Ioana si Cosmin Szekely insa eu eram prea atent pe unde calc sa mai fac conexiuni ca si ei sunt la X1 sau ca sunt destul de aproape de noi.

            Incep sa imi simt picioarele destul de obosite pe urcari, mi se mai pun si cateva crampe insa incerc sa le ignor si sa trag cat pot pe unde pot. Incep si mai simt cate o mana pe rucsac care ma impinge cand ma misc prea greu; Marmota, incurajat de "fratii lui", marmotele care fluierau si-l incurajau, ma mai ajuta din cand in cand si pe mine sa tin un ritm constant in urcare. Il aud ca-mi spunea ceva de genul ca a vazut-o pe Mica Ioana in spate dupa cate o panta mai mare de pe care se vedea destul in spate, sa tragem mai tare ca ne pierdem locul 2. La un moment dat auzim in spatele nostru o echipa care vorbea ungureste. Imi spune sa tragem ca si ei sunt cu noi si deja am scazut o pozitie in clasament. Ne tot intrecem cu ei, cand erau ei in fata, cand noi si la un moment dat il aud pe unul dintre ei cum spune ca o sa fie obositi pe Negoiu si ii spun lui Marmota care initial ii intreaba in engleza, dar ei ii raspund in romaneste si ne convingem ca sunt la 2x2 nu la x1, insa Marmota imi spune sa nu slabesc ritmul ca sunt destul de aproape ceilalti (Ioana si Cosmin).

            Abia asteptam sa ajung in saua Capra. Am mai facut urcarea de la podul Giurgiului, panta care o tineam minte de la UTF si cand am ajuns sus, i-am vazut pe la jumatatea pantei si pe urmaritorii nostri. Eram destul de obosit si la fiecare pas in sus ma resimteam. Mai ne intalnim cu echipe care facusera intai Negoiu, mai cu turisti, si uite ca am ajuns si la lacul Capra. Marmota ma intreaba daca am trecut si la dus pe acolo... adevarul e ca la dus eram foarte concentrat sa tin ritmul lui Dani si Florin si nici eu nu am vazut multe locuri pe langa care am trecut. Am inceput sa le vad la intoarcere cand eram obosit. Am dedus ca langa saua Capra trebuie sa fie si lacul Capra si i-am zis sigur pe mine... pai e lacul... Capra, e ok. Am ajuns si in punctul de alimentare din saua Capra unde am baut doar un pahar de apa si a ajuns si echipa din spatele nostru. Am intins-o in jos. Stiam ca mai e doar o coborare (destul de accidentata dar pe care se putea alerga in viteza cu atentie)... ceea ce am si facut. Auzeam betele celor din spate cum "intepau" pietrele si asta ma mana mai tare de la spate. Coboram pe langa turisti, am tras la maxim cum puteam trage pe o asemenea coborare dar nu m-am uitat deloc in spate, insa tot auzeam zgomotul betelor pe piatra si stiam ca suntem urmariti indeaproape. Marmota imi spune ca ne apropiem de asfalt, sa mananc asfaltul cum ajungem. Am inteles ca jos anuntasera ca 2 echipe au ajuns la Capra si se bat pentru locurile 2 si 3 si am vazut si eu apoi de la finish cum se vedeau echipele care coborau in viteza pana la asfalt. Am tras cat am putut de bine si pe asfalt iar pe treptele care duceau la finish am luat Marmota de mana si am urcat cat am putut de repede. Dupa ce am trecut linia de finish nu am mai putut sta in picioare sa-mi puna medalia de finisher si am cazut..., am fortat tare dar s-a meritat. La vreo 30 secunde au ajuns si Ioana si Cosmin - Felicitari! (mai ales ca erau o echipa de mixt insa podiumul era comun pentru ca nu erau destule echipe de mixt cat sa se poata face un podium separat).

            Asadar aici am renascut si acum ~2 ani dar si acum... si cursa asta o sa ma ajute mult la moral si la UTMB-ul care bate la usa :)
          La premierea la care am fost pe primul podium din viata au fost si doi dintre salvamontii care au participat la "re-intrarea mea pe traseul... vietii" :) tin sa le multumesc din nou cu aceasta ocazie pentru tot efortul lor! niste oameni minunati, care isi dedica viata salvarii altora...

            A fost a 11-a cursa pe anul acesta, plus multe antrenamente si urmeaza mult-asteptatul UTMB. Sper sa ne simtim bine acolo, in special Marmota care a avut ceva probleme cu stomacul pe drumul de intoarcere spre Bucuresti, dar sunt sigur ca va fi totul bine si vom incheia si cursa asta cu zambetul pe buze si ar fi "un vis frumos" (pentru mine cel putin) sa putem termina ca la Pirosul de anul trecut toti trei... (Dragonu - Marmota si Tzale).

            In final pun si un filmulet facut cu o drona pe urcarea spre saua Capra. Felicitari organizatorilor pentru un concurs foarte bine organizat!

Piros85

            Pana sa scriu despre Piros, am sa spun ca Budapesta e un oras superb; Dunarea a fost folosita la maximum, poduri minunate, cladiri superbe, si din cele noi dar si din cele peste care timpul si-a pus amprenta.

              Gradul de civilizatie peste cel din Romania, si pt.a argumenta asta, un singur exemplu dau... in Bucuresti ma exaspereaza toti taranii care si-au luat masina doar sa-si miste fundurile de colo-colo prin oras si se simt importanti ca au claxon la masina si abuzeaza de el... ei acolo, cat ne-am plimbat...(si am vazut tot orasul by bike) nu am auzit un claxon.

             Acum Piros-ul... a fost cred ca primul concurs dupa Olympus-ul din 2011 in care nu m-a durut nimic... vaaai, cat de bine e sa poti alerga in voie... Eu ma inscrisesem la cursa de ~88km dar cu timpul limita de 22 ore ca era un pic mai ieftin si oricum nu am de gand sa fac UTMB-ul la anul... doar CCC-ul daca o fi sa merg incolo, asa ca ziceam eu ca nu are rost, insa Marmota si Tale erau la cursa de 15h, a venit si Marius Vasilache dupa un loc 5 la Rodopi, am aflat ca la 22h, nu se da nici medalie, nu ai cip, poti pleca intre 6 si 8... sau ceva de genul... si nu mi-a placut ideea, asa ca am mai dat 4000 de hufi, cum le-am zis forintilor si m-am mutat la cursa de "adulti" :)

             Noroc cu GPS-ul luat de la fratemiu ca am gasit locul unde era startul... fara el nu stiu cum ne descurcam pe strazile alea... ca nici nu puteam pronunta numele strazilor. Laura a plecat in cursa de 22h la 7 fix, si noi urma sa plecam de la 8:30. Am mai motzait prin masina si a venit startul... cu fanfara si muzica... de simteam ca plecam la razboi... si asa a fost :) dar un razboi fara victime.

            Ne-am gasit si cu Zsolt si alti cativa cunoscuti de pe la maratoanele din tara, Zsolt ne-a spus sa avem grija pe la km 60 ca se face o stanga in sus pe acolo, pe cand drumul te cam duce in fata si anul trecut, cel care a terminat primul a pierdut acel checkpoint si a fost descalificat, am bagat la cap si am pornit in ultima cursa a anului.

             Tale s-a cam luat dupa Zsolt la inceput, desi zicea ca nu o sa bage prea tare, am alergat si eu putin cu Tale in fata, Marmota a ramas initial cu Marius, apoi a trecut Marius mai cu viteza pe langa mine zicandu-mi ca iar am bagat tare la inceput... dar eu i-am zis ca am alergat constant si nu am simtit nici o oboseala. Am alergat in ritmul meu, la un moment dat nu l-am mai vazut pe Tz in fata, dupa Marius a venit si Marmota in fata mea si am alergat un pic in spatele lui, apoi s-a dus si el mai tare... eu mi-am pastrat constanta.

            Sincer... nu am avut vreun moment inainte de cursa vreun gand sa termin cu Marmota si cu Tale care isi cam propusesera sa alerge impreuna. Eu speram doar sa ma simt bine, sa pot alerga cat mai mult din cursa, sa nu ma ia nici glezne, nici genunchi, am avut si o problema la osul de deasupra gleznelor la piciorul stang dupa Azuga, durere care prin Budapesta m-a cam luat de la mers, am slabit sireturile, apoi am "manat" bicicleta si am cam scapat de durerea aia, dar ma cam ingrijora. Asa ca nu-mi doream decat sa am o cursa fara prea multe dureri.

            Vine primul checkpoint si raman un pic mirat ca ii gasesc pe Marmota si Tz "la masa" acolo. Masline verzi si cascaval... foarte bune, iau si eu cateva, nu mananc insa cine stie ce si plec cu oamenii care se hranisera mai bine acolo. Alerg in spatele lor, insa imi dau seama ca deocamdata nu prea imi gasesc ritmul potrivit cu al lor si raman in spate... sper insa sa-i prind la urmatorul checkpoint ca ei cam isi propusesera sa manance bine la fiecare punct de alimentare. Alerg singur cu castile pe urechi, cateva melodii parca imi dau aripi, nu ma gandesc deloc la cat mai am de alergat, nici la dureri posibile, probleme, etc... Ma gandesc un pic ca Laura are o ora jumatate in fata dar a mers bine ca inca nu am ajuns-o in vreo 15 km, alergand cam tot pana acolo...

             Vine cam km 20 si vad niste jambiere CompressSport si pe Laura. O salut, dar nu stau sa fac cativa pasi cu ea ca imi propusesem sa ma tin cat pot dupa Tz si Marmo. Alerg bine si la urmatorul checkpoint, intr-un satuc, dau iarasi peste ei (cum speram)...la masa :) Mananc si eu bine de tot acolo, si masline, si cascaval, si o salata buna cu varza, castraveti acri, margarina pe paine, si alte cele pe acolo. Fac plinul cu niste ceai cald, si vad ca ei inca mai mananca. Ma gandesc ca oricum o sa ma ajunga si nu o sa ma pot tine dupa ei apoi, asa ca le spun ca o iau eu in fata si ne vedem pe drum.

            Alerg bine de acolo, ma simt excelent si am un ritm foarte bun simtindu-ma oarecum bine ca inca nu m-au ajuns si nu ma doare nimic, asa ca la urmatorul punct de alimentare mananc cate ceva, stau vreo 2 min.in total si bag in continuare. Ma gandesc ca ei o sa stea mai mult acolo si imi e bine asa ca stiu ca mai recuperez un pic in diferenta de ritm si o sa ma ajunga mai tarziu... Mi se pare dubios ca mai ajung la vreo 3 puncte de alimentare, imi iau strictul necesar dar nu zabovesc mult si ma mir oarecum ca inca nu m-au ajuns.

           

            Traseul foarte bine marcat ma binedispune enorm ca nu trebuie sa ma stresez deloc cu orientarea, la fel si peisajul de toamna ma "unge" la suflet, mai canta muzikia, si nici nu-mi dau seama cand zboara kilometrii si timpul. Vad pe ceas ca e cam km 60 si ma tot gandesc ca sper sa fie bine cei doi urmaritori ai mei, sa nu se fi ratacit, sa nu aiba probleme, ca e cam dubios sa alerg atata timp in fata lor.

            Ajung la un checkpoint langa o strada si mananc bine acolo. Cand dau sa plec, il vad pe Tz in spate cum ma saluta. Eu tocmai plecam mai departe...statusem vreo 5 min acolo ca aveau multe "bunataturi" :) Ma intorc spre ei, ii salut, Tz imi spune ca am bagat f.bine, si asta imi da moral foarte bun, salut si Marmotzica care era cu cativa pasi in spate, le spun ca-s bunatati acolo dar eu am stat cam mult si ma duc in continuare. Alerg bine si pe acolo, traversez o strada, o iau pe o alee prin padure, si la un moment dat drumul marcat face stanga printre copaci in sus. Imi dau seama ca aia trebuie sa fie portiunea de care ne zicea Zsolt, si mi se confirma banuielile cand gasesc in varf de deal pe cineva cu "gaurica mobila" :) (pun o poza cu Istvan care baga la "gaurica mobila" sa nu inteleaga lumea altceva)

            Dupa ce trec de ei, incep sa ma scotocesc de telefon sa-l sun pe Tz sa-i spun sa nu cumva sa rateze checkpointul asta... Aflu mai incolo ca nu-si luase telefonul dupa el si nici marmota nu avea credit. Ma gandesc insa ca-s baieti de munte, nu-s la primul maraton si se descurca ei. Alerg in continuare bine, nu ma mai gandesc deja la problemele din trecut, si imi dau seama ce bine imi face la moral treaba asta, ca alerg in fata lor si ma tin bine, si ma gandesc ca-i ajuta si pe ei sa nu mai stea in punctele de alimentare asa mult (aflu dupa aia ca asa a fost)

   

            Ma intalnesc la un punct de alimentare cu cineva care vad ca are o bandana de la Ciucas Ultra la gat, il salut, ii zic ca vad ca a fost in Ciucas, ca sunt din Romania, vad acum prin mailurile schimbate cu prietenul cu care am alergat la Ciucas (Őrsi Bálint) ca era Ferenc Farkas, ma saluta si baga viteza :)

            Gasesc apoi o portiune in care nu mai gasesc nici un marcaj cu spray rozomovist si numai banda rosie care intelesesem eu ca o sa ne indrume tot traseul dar mi se parea prea frumos sa fie chiar asa si ma ingrijorez un pic, dar ma tot intorc in spate si vad vreo 3 alergatori. Unul vine mai tare si imi dau seama ca e bine dar ma gandesc sa slabesc un pic ritmul sa alerg cu el sa-l intreb de ce nu mai e nici un marcaj roz pe jos cum ma obisnuisem pana acolo. Vad ca stie un pic de engleza si imi spune si el ca e ok dc o tin pe banda rosie. Insa decid sa nu ma duc prea in fata sa pastrez oarecum contactul vizual cu el. Era mai batranel si imi tot zice "left...right" go...

            Mai alerg ce alerg si mai ajung la un punct de control si o mica alimentare de unde iau doar niste bomboane si niste suc de mere, apoi trec prin o poarta rotativa intr-un gard din sarma, imi vine in minte povestioara lui Balan de anul trecut cand a sarit el peste nu stiu ce gard si s-a corentat si ma gandesc ca nu am vazut pana acum nici un loc unde sa sari gardul...erau peste tot ori porti d-astea, ori scarite de lemn puse peste gard.

            Mai alerg un pic singur apoi, pe o urcare, aud pe cineva ca se apropie... era Tz... finally. Marmota cica era mai jos un pic. Strig la el sa-l impulsionez un pic sa vina si el langa noi, ca nu-l vedeam, insa il aud ca raspunde. Tz imi zice ca am alergat f.bine ca au tot crezut ca m-am oprit in boscheti si au trecut pe langa mine sau m-am ratacit de nu ma mai ajung.

            Aflu apoi ca pe Marmota alearga de pe la km 30 cu o durere mai veche din tura lui prin tara cu Andrei cu bicicleta, imi zice Marmo sa stam un pic sa vina si un prieten pe care il "agatasera" ei si au tot alergat cu el, ca e la a 11-a editie (Pirosul fiind un maraton cu traditie...calumea...)

            Schimb si eu cateva cuvinte cu el, se lasa calumea si noaptea, intram toti 4 intr-un checkpoint unde mancam bine, apoi noapte fiind, cand iesim, ne intoarcem oarecum pe acelasi drum pe care am venit prin sat numai ca o luam in alta directie. Ma gandesc ca e tare bine ca avem ghid de noapte :) si ca m-am gasit si cu baietii. Deja incep sa ma gandesc la posibilitatea ca putem termina impreuna toti trei, ceea ce mi se pare super tare. Simtindu-ma bine si alergand cu Tz in fata cu cativa metri ca Marmota era un pic "ranita", imi tot spune Tz cateva "secrete" utile, cu  ca a observat ca "pleoscai" toata talpa cand cobor, ma duc eu glont asa dar imi "uzez" aiurea genunchii, si ar trebui sa cobor mai mult pe varfuri, sa "zbor" ca un dragon asa... 

            Ajungem pe la un castelas, apoi pe la o biserica, ajungem si pe la unii care stau cu bericioaica in fata si au un cort pus alaturi, aflam apoi ca Marius nu-si ia medalia desi a terminat in vreo 9 ore ca i-a ratat pe astia care probabil se erau cam troscaniti (si cand am ajuns noi pe la ei) si or fi fost prin cort pe undeva... Timpul trece, se fac vreo 11 ore, mai ma mana de la spate (din fata mai exact ca ma face sa-l bag viteza sa-l depasesc) cate un "marfar" (prietenii stie ce e) :))) si timpul zboara de ma simt ca visez frumos sa alerg pe finalul unei asemenea cursa cu Tz si Marmo... de cand visam la asa ceva... :)

            Apoi, pe ultima coborare spre oraselul unde avea sa fie finish-ul Tz imi zice ceva de genul... hai sa terminam impreuna... eu nu zic nimic, ca stiam ca e o gluma, Tz imi zice si el ca glumea.... i-am zis ca stiam... nici nu ma gandeam altfel, "ghidul" nostru nu stiu cum aude sau ce aude (ca mi-a zis in romana), ii zice lu Marmota, care era mai in spate cativa metri, si saraca Marmotica forjeaza ca in oboseala care se instalase nu stie ce sa creada si ajunge pe langa noi si intram toti 4 in oras, alergam unul langa altul pe acolo (ne-a zis apoi dupa finish de treaba asta)... eu unul aveam de gand sa-l astept ceva si dc ajungeam acolo inaintea lor in speranta sa termin cu ei, daramite acum ca alergasem atata timp impreuna... dar se intelege... alergam de aproape 12 ore deja, si uite ca la 11 ore si 44 minute terminam cei 89 km "munciti" din greu.

            Un final in forta pentru mine, o cursa care mi-a aratat ca se poate si altfel decat sa ma bat mereu cu propriile ganduri si cu dureri de tot felul. Ma gandesc ca la Ciucas ultra, Marmota si Tz mi-au "dat" 2 ore si acum termin cu ei... in loc sa vina sfarsitu lumii la final de 2012, pt.mine vine o renastere :) dupa ce am mai renascut odata... aproape la propriu anul trecut cam in aceeasi perioada cand am avut accidentul in care mi-am dat seama ca "Cineva acolo Sus, ma iubeste!"...

            Acum mai trebuia sa luam masina de la start, pana vine si Laura, ne ajuta prietenul nostru cu care am alergat si ne duce pana la start, incalecam pe masina, dupa ce mergem printr-un pasaj pe scarile care coboara si urca apoi ca doi pinguini (ca m-am dus cu Marmota), punem GPS-ul, si ne duce acolo la finish, il gasim pe Tz cu Marius, aflam si povestea lui, bagam si cate un dus, masaj, o mica masa, ne bagam apoi prin masina si mai schimbam cate o vorba, mai atipim, vine si Laura pe la 18 ore de la start, ceea ce a fost bine ca ne gandeam ca o sa stam mai mult pe acolo pana spre dimineata (cursa in care s-a inscris ea fiind mai mult de mers, ceea ce i s-a "mulat" foarte bine si s-a simtit bine dealtfel in toata cursa). Ne si distram cu descrierea data de ea cursei... "dulce si blanda" (pentru genunchii ei), ceea ce continua "distractia" de la capitolu' "portbagaju" :)

            Ne ducem spre Hotelul Griff Junior, un fost camin transformat in hotel de o stea, recomandat de Őrsi Bálint, dar care ne-a scutit de cazarea la cort la care ne gandeam noi si am iesit foarte ieftin cu cazarea (cu tot cu un mic dejun... nu cine stie ce dar... "mancabil") si mai bine decat la cort... mai ales ca ploua cand am ajuns in Budapesta si am aflat ca nici nu prea aveai unde pune cortul pe acolo... A, si era sa uit, baile de duminica au fost.... geniale, acum nu am pic de febra... si sa stai in slipi pe afara in noiembrie... e fain rau :)

           

Vine Pastele, Hai sa ne facem utili din nou!

Dupa cum v-am obisnuit deja, Pastele si Craciunul sunt doua sarbatori care ne fac sa ne mobilizam pentru a incerca sa ne facem utili celor din jur. De Craciun, am ramas foarte impresionat cand mi-a spus una dintre familii ca suntem singurii care ii ajutam cu ceva si le facem Pastele si Craciunul mai frumos. Copiii abia asteapta sa venim, ne-am transformat intr-un Mos Craciun/Iepuras de Paste pentru aceste 7 familii la care tot mergem. Dupa cum stiti e foarte greu sa le iei hainute copiilor care cresc, nu mai zic de carti, caiete si ce le mai trebuie pentru scoala atunci cand ai un venit foarte....nesemnificativ. De masa de Paste la care toti ne-am obisnuit sa mancam bine nici nu le mai e mintea bietilor oameni. Asa ca hai sa le facem un Paste mai Luminos acestor oameni ca macar atata ne sta si noua in putere, sa aducem ceva ce nu mai folosim sau sa dam banii de tigari (sau stiu eu ce) pe cateva zile pentru a smulge un zambet de pe chipul chinuit al unor copii care nu au nici o vina ca viata e asa grea. Cine vrea sa aduca ceva stie cum sa dea de mine!

Actiune pentru copilasi de Craciun

Ne-am facut datoria si de Craciun, mai mult decat pozele de mai jos nu mai trebuie spus nimic. Decat ca le multumim celor care au dat o mana de ajutor si mai ales celor care au ajutat la sortarea hainutelor si la transportul lor la familiile "noastre".

Primul Ultra-Marathon - Bucegi 7500 - 90 km

Incepator fiind in ale maratoanelor, la modul ca de la MPC de anul trecut incoace sunt ca un copil mic care a dat de gustul ţâţii si nu o mai lasa din gura pana ... la adanci batraneti :) asa m-am virusat si eu ca bag cate un maraton pe luna. Uite asa ajunsei si la 7500, ca daca tot bag eu maratoane sa incerc si un ultra sa vad care-mi sunt limitele (ca tot mi-a placut (filmul) Limitless vazut de curand). A venit el la timp cam scurt dupa Olympusul la care m-am simtit super bine, nu m-a mai durut nici glezna (care m-a chinuit la Eco si Hercules), insa pe coborarea nebuna de la 2650 la nivelul marii mi-am cam facut ceva probleme la articulatiile de la genunchiul drept. Asadar, dupa 2 saptamani ma aliniez cu Marmota la start cu echipa Dragonu & Marmota SRL. Avem ganduri mari... adica sa terminam in vreo 30 de ore desi nu avem idee ce inseamna traseul asta atat de lung. Vineri, la 6 dimineata plecam intr-o mare aventura sa ne dovedim ca putem s-o facem si pe asta. Odata ce am parasit asfaltul aveam foarte multa energie desi stiam ca urmeaza ceva peste puterea mea de imaginatie, iar adrenalina ma impingea sa merg cu restul. Marmota era in spate si simteam ca protesteaza la dorinta mea de a porni mai cu avant. Cred ca a fost singurul moment cand au existat ceva tensiuni intre noi. Eu vroiam sa ne tinem dupa cei care cu siguranta mai facusera traseul, pentru ca nu mai mersesem pe bucata asta de traseu pana la cabana Valea Dorului si nu prea vroiam sa balalaim pana acolo ca ne-ar fi dat rau la moral. Ajunsi la CP1 deja treburile intre noi s-au asezat, echipa s-a consolidat si urma sa ne fim de mare ajutor unul - altuia pe parcursul traseului la partea psihologica.

Pana la Poiana Stanii ne-am tinut dupa unii si dupa altii, gasind diverse shortcut-uri (bune - spre norocul nostru), pentru ca alti concurenti au taiat mai mult decat trebuia si au ajuns pe undeva mai jos, pierzand timp pretios. Ne propusesem noi pe la inceput sa ne "razboim" cu Sisele, stiindu-le cu mult mai multa experienta decat noi insa pe urcarea spre Piatra Arsa a trebuit sa le lasam sa se duca in ritmul lor si noi sa ne vedem de ale noastre. Jos palaria in fata lor, au facut o cursa foarte buna! Marmo avea iar problemele lui cu stomacul, iar eu pana la Cantonul de pe Jepii Mari am reusit sa-mi fac re-simtita o oarecare durere in articulatia genunchiului. Pe coborarea pe Jepii Mari, in iarna, pe zapada am facut o alergare de-am scos o ora si ceva pana in Busteni. Acum insa, durerea de la genunchi, faptul ca nu mai era zapada si erau pietre, si faptul ca in Busteni nu se oprea cursa ci urmau Jepii Mici, m-au facut sa ma cam chinui. Pe undeva mai jos, Oana de la Roua mi-a dat un ketonal (sarumana) care m-a ajutat enorm pana pe la jumatatea urcarii pe Jepii Mici. Inainte sa ajung pe la Babe l-am sunat pe Foca la Padina sa-mi caute in geanta ca aveam un borcanel de ketonale, dar nu le-a gasit si mi-a facut rost doar de un aulin...ceva (frectie la picior de lemn).

Coborarea spre Pestera mi-a pus mari probleme si ma tot gandeam daca oare pot sa termin stiind cat mai aveam si cat de greu coboram eu. Marmota deja se simtea bine si ma enerva ca-l tineam pe loc. Daca aveam coborarea de pe Olympus in arsenal... alta era povestea. Asa, nu speram decat sa pot termina cursa. La pestera, am mancat niste Paste aduse de Sise, oferite de Adi, un gel si am pornit la drum pe prima ascensiune pe Omu. Mare parte din drum nu am vazut pe nimeni in spate, ceea ce ne-a facut sa cam mergem sa ne reglam respiratia, sa ne pregatim picioarele pentru urcare, s.a.m.d. Insa pana la Omu aveau sa ne ajunga vreo 2-3 echipa dintre cele ratacite. La Omu am mai fost doar o data pana acum si aveam sa rad apoi... am fost de 4 ori in viata la Omu, de 3 ori numai azi :) Nu mai zic ca din toate traseele numai cateva le mai facusem. Am invatat bucegii intr-o zi si un pic. Am ajuns la Omu si am fost foarte fericit sa vad ca au si niste geluri. Am alimentat si cu apa si am dat la vale pe Valea Cerbului. Nu mai fusesem nici pe aici. Marmota imi zicea ca-i mai zice si Valea Ursilor insa asta era ultimul lucru la care ma gandeam acum...sa dau nas in nas cu ursul.

Genunchiul nu prea ma mai durea si am zis sa nu-l obosesc si am coborat aruncand betele cat mai in fata si sarind apoi cu piciorul "defectat" mai departe. Treaba asta mi-a facut "gauri" in maini insa si nu aveam sa mai pot folosi nici tehnica asta. Am taiat serpentinele de pe Valea Cerbului frumos, insa nu stiam pe unde e scurtatura de care vorbea lumea care te-ar duce direct la Gura Diham. Am mers toata coborarea cu Cristodava, doua fete din Oradea dintre care una avea cam aceleasi probleme ca mine. Aproape de Diham, pe forestier ne-am despartit de ele avand chef de fuga pe coborare (rare momente, asa ca am zis sa profitam de ele). Ajunsi in "orasul manelelor si a micilor" Gura Diham, am dat de Roua, pe care le lasasem la intersectia dintre Jepi. Ele o luasera pe scurtatura spre Diham si asta le-a scos foarte frumusel in fata noastra. Am pornit de aici impreuna cu ele spre Poiana Izvoarelor unde am intrat in cabana si am luat apa si am mai mancat cate ceva din provizii. Drumul pana acolo insa mi-a adus aminte de maratonul de la Herculane unde am "innotat" prin noroi. M-am udat un pic pe aici si asta avea sa-mi tina picioarele intr-un permanent carcel. Pe urcarea spre Prepeleac fetele mergeau intr-un ritm sustinut foarte bun, iar pe Marmota l-a apucat iar stomacul. Am fost foarte complementari. Cand il durea pe el ceva, cand pe mine. Le-am lasat pe fete sa se duca si am mers pana la Prepeleac mai usurel. Acolo lumea se pregatea sa faca focul ca erau foarte multi rahati de ursi pe drum. Era ora 20:22 si cand ne pregateam sa urcam apar la orizont inca vreo 3 echipe pline de energie, pe care le credeam mult in spate. Erau Insomnia, cu Tzale care reusise sa-si resusciteze colegul care nu se simtea prea bine inainte de Babe si erau si fetele de la Cristodava care si-au revenit cu genunchiul si au tras bine spre Prepeleac. Asta l-a ambitionat pe Marmo care a injurat tot drumul pana aici si parea ca cedeaza psihic. Pe urcarea prin "jungla" Bucsoiului a stat el in fata si a avut un ritm foarte bun. Am prins noaptea prin Saua Bucsoiului si am ajuns cam in acelasi timp cu celelalte echipe sus pe Omu a doua oara. Deja erau acolo echipele de pe locurile 2 si 3 care erau pentru a 3-a oara la Omu... hehe, drum lung pana acolo! Am plecat mai repede decat celelalte echipe pentru ca stiam ca urmeaza o coborare criminala pe noapte pana in Ciubotea. Daca pe urcarea pana la Prepeleac injura Marmota de mama focului, pe coborarea asta injuram eu :) aici aveam si podul palmei varza sa ma mai pot sprijini in bete si mergeam ca un mos. Am zis ca decat sa ajung cu picioarele in buzunar la finish, mai bine ajungem intregi. Si uite asa ne-au depasit vreo 3-4 echipaje, le-am si vazut indepartandu-se generos, si am inceput sa-mi zic ca nu mai conteaza nici o concurenta, numai sa nu ma defectez de tot. Cat noi coboram, cineva urca de zor. Cand ne apropiem, era Lucian Clinciu, organizatorul MPC-ului si un om de nota 10. Urca la Omu sa astepte echipa Sexy-Sponser Team (cum s-au auto-denumit)

Jos, in Bran am ajuns pe la ora 2 noaptea, iar pastele, supa si ceaiul de acolo au fost divine. Vreau sa laud cu ocazia asta pe cei care au fost in posturile de control!!! La orice ora ajungeai, in orice post, am intalnit numai oameni tineri, zambareti, care mereu aveau un cuvant de bine, o incurajare, etc. Felicitari CPNT, ati fost nemaipomeniti! Asadar, remontati, ni s-a explicat pe unde sa o luam de acolo spre Omu via stana Gaura. Mergem noi ce mergem si nu mai gaseam indicatorul spre Omu. Am mers ceva si la un moment dat de oboseala, am crezut ca am trecut de el. Mai aveam un pic si ne intorceam sa cerem noi lamuriri, insa am zis sa mai mergemun pic. Si numai bine ca la 2 pasi era facut pe jos ditamai sageata, si marcat foarte bine si prin copaci, si intre copaci benzi care iti spuneau clar ca pe aici NU, pe aici DA, etc. Am inteles ca masurile astea au fost luate pt. ca anul trecut se ratacisera mai multi pe aici. Si uite asa ne avantam intr-o padure doar noi doi, nu se mai auzea nimeni nici in fata nici in spate. Ma gandeam ca la felul in care am mers pe ultima coborare in spatele nostru ar putea fi numai altii "defectati" ca mine :) Pe la saua Politia (de ce i-o zice asa nu stiu) am mai dat de doi concurenti cu probleme. Aici chiar ne-am gandit si eu si Marmota ca am putea da nas in nas cu ursul.... la cat de liniste era si la cat de "neagra" era noaptea in cerul gurii. Am ajuns si la Gaura pe la ora 4 juma' si m-am cam bucurat cand am auzit piuiturile. Ca tot mergeam si Marmota tot zicea ca ne-am pierdut, ca am trecut, ca nu mai vine CP12 asta... Insa a venit. Si de aici porniram spre Omu a treia oara. Ni se spusese ca e usoara urcarea asta pana la Omu, ca nu se compara cu celelalte urcari s.a.m.d. insa nu avea sa fie chiar asa. Am urcat de ne-a venit acru si cand ziceam ca mai e putin (pana departe), aparea inca un hau de urcat. Partea buna era ca nu mai vedeam pe nimeni in spate si asta ne facea sa urcam relaxati macar. Pe urcare aveam un ritm destul de bun, numai coborarile m-au omorat. Cand am iesit la "luminis", deja era si lumina, de vedea tocmai la dracu in praznic o cabanuta de-am zis ca nu se poate sa fie aia Omu. Ei...de-aici a inceput sa-l blagosloveasca Marmota pe Omu. Am zarit si 4 punctulete care erau Insomnia si Cristodava, ce mai.... ne-am dat naibii. Am tras de noi pe urcarea asta ca stiam ca era o vorba ca dc. ai ajuns si a treia oara la Omu, gata... urmeaza lejereanu. Iaca ajunseram si acolo si minune, mai erau vreo 2-3 echipe pe acolo pe care nu le mai vazuram pana acum. Asa ca nu am zabovit mult si am plecat fericiti ca nu am ramas de caruta. Deja era in jur de 7 dim. si veneau primele echipe de la hobby la Omu, dupa doar o ora de la start. Am inceput sa-i dam bice si pana la refugiul...nush cum...prin jnepenis, am mers intr-un ritm alert, stiam ca vine o coborare si speram sa ma mai lase in pace genunchiul, dar nu prea m-a lasat. Pe coborarea asta au aparut si bataturi sau ce spanac erau ca ma usturau picioarele, deja simteam tot felul de dureri prin tot felul de locuri. A inceput sa ma doara si spatele, mi-am mai "defectat" si vreo 2 unghii, in palme aveam niste urme de zici ca m-a insemnat cineva ca pe vaci, dar stiam ca nu mai e mult, asa ca am coborat cat am putut de bine. Jos se mai auzea cate un caine dar se pare ca nu prea erau oile pe acasa. Daca veneam noaptea pe acolo cred ca ne razboiam cu ei, aveam pregatit "deodorantul" de caini. Am ajuns si la poiana Gutanu si de acolo nu stiu de ce aveam impresia ca urmatorul punct e direct la Pestera. De la orbul gainii nu am vazut niciunul dintre noi Saua Strunga pe harta. Ni se mai si zice sa merem pe dunga rosie si cum vedem cruce rosie sa coboram in drepata si asta era sa ne vina de hac... Zis si facut, dupa ce ne-am epuizat ultimele resurse sa urcam delusoarele alea, vedem pe unii ca alearga la vale in drepata. Vedem si stalpi pe cruce rosie si taiem un pic si schiaun de genunchi, coboram de ne gasesc dracii si zeii Olympului ni-l trimit pe un nene in cale pe care-l intrebam cat mai e pana la Pestera ca ne coboram de juma de ora... si ne zice tacticos... ce Pestera, ca mereti in Moeciu pe aici... Sa ne pice lumea in cap. Cand eram si noi fericiti ca nu ne-am ratacit deloc, ca scoatem si noi 28 de ore... n-a d-aci belea. Vedem si saua Strunga pe harta, si ne ia un avant de nervi combinat cu dorinta de a termina odata o cursa care parea ca nu se mai termina, mai aruncam cate o injuratura si ajungem iara sus, unde dam cu nasul de semnul pe care il taiasem si ne da peste nas cu Pestera inainte si Moieciu in jos... eh, pierduram si noi vreo 2 ore...asta e. O luaram pe directia buna si la Saua Strunga dam de niste concurenti care profitasera de ratacirea noastra, insa aveau probleme la picioare, si-i dam bice. Coboram in sfarsit la Padina si ne dam duhul pana la Pestera, unde ii zaresc de la distanta pe ai mei, alergam si noi pe ultimele damburi si uite asa terminaram monstruosul traseu in 30 de ore si 23 de minute, pe locul 13 la baieti. Initial ne ziceam ca nu ne mai trebuiesc ultra-maratonane... cate zile om avea, insa cum au trecut durerile (fizice si psihice) deja am inceput sa ne mai domolim "supararea" si sa ne gandim la ce am gresit, la ce ar trebui sa mai facem, mi-am luat o farmacie intreaga sa-mi pun la punct articulatiile, ca daca o sa pot alerga pe toate coborarile o sa fie alta poveste. Asadar felicitari organizatorilor, pentru toate incurajarile, zambetele si voia buna (cu program non-stop) si ne vedem la anu' ca pana atunci nu cred ca mai calc in Bucegi.... mi-a ajuns! :)