sâmbătă, 16 iulie 2011

Primul Ultra-Marathon - Bucegi 7500 - 90 km

Incepator fiind in ale maratoanelor, la modul ca de la MPC de anul trecut incoace sunt ca un copil mic care a dat de gustul ţâţii si nu o mai lasa din gura pana ... la adanci batraneti :) asa m-am virusat si eu ca bag cate un maraton pe luna. Uite asa ajunsei si la 7500, ca daca tot bag eu maratoane sa incerc si un ultra sa vad care-mi sunt limitele (ca tot mi-a placut (filmul) Limitless vazut de curand). A venit el la timp cam scurt dupa Olympusul la care m-am simtit super bine, nu m-a mai durut nici glezna (care m-a chinuit la Eco si Hercules), insa pe coborarea nebuna de la 2650 la nivelul marii mi-am cam facut ceva probleme la articulatiile de la genunchiul drept. Asadar, dupa 2 saptamani ma aliniez cu Marmota la start cu echipa Dragonu & Marmota SRL. Avem ganduri mari... adica sa terminam in vreo 30 de ore desi nu avem idee ce inseamna traseul asta atat de lung. Vineri, la 6 dimineata plecam intr-o mare aventura sa ne dovedim ca putem s-o facem si pe asta. Odata ce am parasit asfaltul aveam foarte multa energie desi stiam ca urmeaza ceva peste puterea mea de imaginatie, iar adrenalina ma impingea sa merg cu restul. Marmota era in spate si simteam ca protesteaza la dorinta mea de a porni mai cu avant. Cred ca a fost singurul moment cand au existat ceva tensiuni intre noi. Eu vroiam sa ne tinem dupa cei care cu siguranta mai facusera traseul, pentru ca nu mai mersesem pe bucata asta de traseu pana la cabana Valea Dorului si nu prea vroiam sa balalaim pana acolo ca ne-ar fi dat rau la moral. Ajunsi la CP1 deja treburile intre noi s-au asezat, echipa s-a consolidat si urma sa ne fim de mare ajutor unul - altuia pe parcursul traseului la partea psihologica.
Pana la Poiana Stanii ne-am tinut dupa unii si dupa altii, gasind diverse shortcut-uri (bune - spre norocul nostru), pentru ca alti concurenti au taiat mai mult decat trebuia si au ajuns pe undeva mai jos, pierzand timp pretios. Ne propusesem noi pe la inceput sa ne "razboim" cu Sisele, stiindu-le cu mult mai multa experienta decat noi insa pe urcarea spre Piatra Arsa a trebuit sa le lasam sa se duca in ritmul lor si noi sa ne vedem de ale noastre. Jos palaria in fata lor, au facut o cursa foarte buna! Marmo avea iar problemele lui cu stomacul, iar eu pana la Cantonul de pe Jepii Mari am reusit sa-mi fac re-simtita o oarecare durere in articulatia genunchiului. Pe coborarea pe Jepii Mari, in iarna, pe zapada am facut o alergare de-am scos o ora si ceva pana in Busteni. Acum insa, durerea de la genunchi, faptul ca nu mai era zapada si erau pietre, si faptul ca in Busteni nu se oprea cursa ci urmau Jepii Mici, m-au facut sa ma cam chinui. Pe undeva mai jos, Oana de la Roua mi-a dat un ketonal (sarumana) care m-a ajutat enorm pana pe la jumatatea urcarii pe Jepii Mici. Inainte sa ajung pe la Babe l-am sunat pe Foca la Padina sa-mi caute in geanta ca aveam un borcanel de ketonale, dar nu le-a gasit si mi-a facut rost doar de un aulin...ceva (frectie la picior de lemn).
Coborarea spre Pestera mi-a pus mari probleme si ma tot gandeam daca oare pot sa termin stiind cat mai aveam si cat de greu coboram eu. Marmota deja se simtea bine si ma enerva ca-l tineam pe loc. Daca aveam coborarea de pe Olympus in arsenal... alta era povestea. Asa, nu speram decat sa pot termina cursa. La pestera, am mancat niste Paste aduse de Sise, oferite de Adi, un gel si am pornit la drum pe prima ascensiune pe Omu. Mare parte din drum nu am vazut pe nimeni in spate, ceea ce ne-a facut sa cam mergem sa ne reglam respiratia, sa ne pregatim picioarele pentru urcare, s.a.m.d. Insa pana la Omu aveau sa ne ajunga vreo 2-3 echipa dintre cele ratacite. La Omu am mai fost doar o data pana acum si aveam sa rad apoi... am fost de 4 ori in viata la Omu, de 3 ori numai azi :) Nu mai zic ca din toate traseele numai cateva le mai facusem. Am invatat bucegii intr-o zi si un pic. Am ajuns la Omu si am fost foarte fericit sa vad ca au si niste geluri. Am alimentat si cu apa si am dat la vale pe Valea Cerbului. Nu mai fusesem nici pe aici. Marmota imi zicea ca-i mai zice si Valea Ursilor insa asta era ultimul lucru la care ma gandeam acum...sa dau nas in nas cu ursul.
Genunchiul nu prea ma mai durea si am zis sa nu-l obosesc si am coborat aruncand betele cat mai in fata si sarind apoi cu piciorul "defectat" mai departe. Treaba asta mi-a facut "gauri" in maini insa si nu aveam sa mai pot folosi nici tehnica asta. Am taiat serpentinele de pe Valea Cerbului frumos, insa nu stiam pe unde e scurtatura de care vorbea lumea care te-ar duce direct la Gura Diham. Am mers toata coborarea cu Cristodava, doua fete din Oradea dintre care una avea cam aceleasi probleme ca mine. Aproape de Diham, pe forestier ne-am despartit de ele avand chef de fuga pe coborare (rare momente, asa ca am zis sa profitam de ele). Ajunsi in "orasul manelelor si a micilor" Gura Diham, am dat de Roua, pe care le lasasem la intersectia dintre Jepi. Ele o luasera pe scurtatura spre Diham si asta le-a scos foarte frumusel in fata noastra. Am pornit de aici impreuna cu ele spre Poiana Izvoarelor unde am intrat in cabana si am luat apa si am mai mancat cate ceva din provizii. Drumul pana acolo insa mi-a adus aminte de maratonul de la Herculane unde am "innotat" prin noroi. M-am udat un pic pe aici si asta avea sa-mi tina picioarele intr-un permanent carcel. Pe urcarea spre Prepeleac fetele mergeau intr-un ritm sustinut foarte bun, iar pe Marmota l-a apucat iar stomacul. Am fost foarte complementari. Cand il durea pe el ceva, cand pe mine. Le-am lasat pe fete sa se duca si am mers pana la Prepeleac mai usurel. Acolo lumea se pregatea sa faca focul ca erau foarte multi rahati de ursi pe drum. Era ora 20:22 si cand ne pregateam sa urcam apar la orizont inca vreo 3 echipe pline de energie, pe care le credeam mult in spate. Erau Insomnia, cu Tzale care reusise sa-si resusciteze colegul care nu se simtea prea bine inainte de Babe si erau si fetele de la Cristodava care si-au revenit cu genunchiul si au tras bine spre Prepeleac. Asta l-a ambitionat pe Marmo care a injurat tot drumul pana aici si parea ca cedeaza psihic. Pe urcarea prin "jungla" Bucsoiului a stat el in fata si a avut un ritm foarte bun. Am prins noaptea prin Saua Bucsoiului si am ajuns cam in acelasi timp cu celelalte echipe sus pe Omu a doua oara. Deja erau acolo echipele de pe locurile 2 si 3 care erau pentru a 3-a oara la Omu... hehe, drum lung pana acolo! Am plecat mai repede decat celelalte echipe pentru ca stiam ca urmeaza o coborare criminala pe noapte pana in Ciubotea. Daca pe urcarea pana la Prepeleac injura Marmota de mama focului, pe coborarea asta injuram eu :) aici aveam si podul palmei varza sa ma mai pot sprijini in bete si mergeam ca un mos. Am zis ca decat sa ajung cu picioarele in buzunar la finish, mai bine ajungem intregi. Si uite asa ne-au depasit vreo 3-4 echipaje, le-am si vazut indepartandu-se generos, si am inceput sa-mi zic ca nu mai conteaza nici o concurenta, numai sa nu ma defectez de tot. Cat noi coboram, cineva urca de zor. Cand ne apropiem, era Lucian Clinciu, organizatorul MPC-ului si un om de nota 10. Urca la Omu sa astepte echipa Sexy-Sponser Team (cum s-au auto-denumit)

Jos, in Bran am ajuns pe la ora 2 noaptea, iar pastele, supa si ceaiul de acolo au fost divine. Vreau sa laud cu ocazia asta pe cei care au fost in posturile de control!!! La orice ora ajungeai, in orice post, am intalnit numai oameni tineri, zambareti, care mereu aveau un cuvant de bine, o incurajare, etc. Felicitari CPNT, ati fost nemaipomeniti! Asadar, remontati, ni s-a explicat pe unde sa o luam de acolo spre Omu via stana Gaura. Mergem noi ce mergem si nu mai gaseam indicatorul spre Omu. Am mers ceva si la un moment dat de oboseala, am crezut ca am trecut de el. Mai aveam un pic si ne intorceam sa cerem noi lamuriri, insa am zis sa mai mergemun pic. Si numai bine ca la 2 pasi era facut pe jos ditamai sageata, si marcat foarte bine si prin copaci, si intre copaci benzi care iti spuneau clar ca pe aici NU, pe aici DA, etc. Am inteles ca masurile astea au fost luate pt. ca anul trecut se ratacisera mai multi pe aici. Si uite asa ne avantam intr-o padure doar noi doi, nu se mai auzea nimeni nici in fata nici in spate. Ma gandeam ca la felul in care am mers pe ultima coborare in spatele nostru ar putea fi numai altii "defectati" ca mine :) Pe la saua Politia (de ce i-o zice asa nu stiu) am mai dat de doi concurenti cu probleme. Aici chiar ne-am gandit si eu si Marmota ca am putea da nas in nas cu ursul.... la cat de liniste era si la cat de "neagra" era noaptea in cerul gurii. Am ajuns si la Gaura pe la ora 4 juma' si m-am cam bucurat cand am auzit piuiturile. Ca tot mergeam si Marmota tot zicea ca ne-am pierdut, ca am trecut, ca nu mai vine CP12 asta... Insa a venit. Si de aici porniram spre Omu a treia oara. Ni se spusese ca e usoara urcarea asta pana la Omu, ca nu se compara cu celelalte urcari s.a.m.d. insa nu avea sa fie chiar asa. Am urcat de ne-a venit acru si cand ziceam ca mai e putin (pana departe), aparea inca un hau de urcat. Partea buna era ca nu mai vedeam pe nimeni in spate si asta ne facea sa urcam relaxati macar. Pe urcare aveam un ritm destul de bun, numai coborarile m-au omorat. Cand am iesit la "luminis", deja era si lumina, de vedea tocmai la dracu in praznic o cabanuta de-am zis ca nu se poate sa fie aia Omu. Ei...de-aici a inceput sa-l blagosloveasca Marmota pe Omu. Am zarit si 4 punctulete care erau Insomnia si Cristodava, ce mai.... ne-am dat naibii. Am tras de noi pe urcarea asta ca stiam ca era o vorba ca dc. ai ajuns si a treia oara la Omu, gata... urmeaza lejereanu. Iaca ajunseram si acolo si minune, mai erau vreo 2-3 echipe pe acolo pe care nu le mai vazuram pana acum. Asa ca nu am zabovit mult si am plecat fericiti ca nu am ramas de caruta. Deja era in jur de 7 dim. si veneau primele echipe de la hobby la Omu, dupa doar o ora de la start. Am inceput sa-i dam bice si pana la refugiul...nush cum...prin jnepenis, am mers intr-un ritm alert, stiam ca vine o coborare si speram sa ma mai lase in pace genunchiul, dar nu prea m-a lasat. Pe coborarea asta au aparut si bataturi sau ce spanac erau ca ma usturau picioarele, deja simteam tot felul de dureri prin tot felul de locuri. A inceput sa ma doara si spatele, mi-am mai "defectat" si vreo 2 unghii, in palme aveam niste urme de zici ca m-a insemnat cineva ca pe vaci, dar stiam ca nu mai e mult, asa ca am coborat cat am putut de bine. Jos se mai auzea cate un caine dar se pare ca nu prea erau oile pe acasa. Daca veneam noaptea pe acolo cred ca ne razboiam cu ei, aveam pregatit "deodorantul" de caini. Am ajuns si la poiana Gutanu si de acolo nu stiu de ce aveam impresia ca urmatorul punct e direct la Pestera. De la orbul gainii nu am vazut niciunul dintre noi Saua Strunga pe harta. Ni se mai si zice sa merem pe dunga rosie si cum vedem cruce rosie sa coboram in drepata si asta era sa ne vina de hac... Zis si facut, dupa ce ne-am epuizat ultimele resurse sa urcam delusoarele alea, vedem pe unii ca alearga la vale in drepata. Vedem si stalpi pe cruce rosie si taiem un pic si schiaun de genunchi, coboram de ne gasesc dracii si zeii Olympului ni-l trimit pe un nene in cale pe care-l intrebam cat mai e pana la Pestera ca ne coboram de juma de ora... si ne zice tacticos... ce Pestera, ca mereti in Moeciu pe aici... Sa ne pice lumea in cap. Cand eram si noi fericiti ca nu ne-am ratacit deloc, ca scoatem si noi 28 de ore... n-a d-aci belea. Vedem si saua Strunga pe harta, si ne ia un avant de nervi combinat cu dorinta de a termina odata o cursa care parea ca nu se mai termina, mai aruncam cate o injuratura si ajungem iara sus, unde dam cu nasul de semnul pe care il taiasem si ne da peste nas cu Pestera inainte si Moieciu in jos... eh, pierduram si noi vreo 2 ore...asta e. O luaram pe directia buna si la Saua Strunga dam de niste concurenti care profitasera de ratacirea noastra, insa aveau probleme la picioare, si-i dam bice. Coboram in sfarsit la Padina si ne dam duhul pana la Pestera, unde ii zaresc de la distanta pe ai mei, alergam si noi pe ultimele damburi si uite asa terminaram monstruosul traseu in 30 de ore si 23 de minute, pe locul 13 la baieti. Initial ne ziceam ca nu ne mai trebuiesc ultra-maratonane... cate zile om avea, insa cum au trecut durerile (fizice si psihice) deja am inceput sa ne mai domolim "supararea" si sa ne gandim la ce am gresit, la ce ar trebui sa mai facem, mi-am luat o farmacie intreaga sa-mi pun la punct articulatiile, ca daca o sa pot alerga pe toate coborarile o sa fie alta poveste. Asadar felicitari organizatorilor, pentru toate incurajarile, zambetele si voia buna (cu program non-stop) si ne vedem la anu' ca pana atunci nu cred ca mai calc in Bucegi.... mi-a ajuns! :)

Un comentariu:

  1. Ce pot spune?! Bravo Dragonu, bravo Marmota, bravo organizatorilor!!!

    RăspundețiȘtergere