Echilibrul

Orice ai face, trebuie sa ai limite. Candva ma gandeam cum o fi mai bine... sa ma retrag intr-o pestera sa meditez la binele omenirii sau sa stau printre oameni, sa fiu exponent activ al dezvoltarii mele si a celor din jurul meu odata cu mine. Insa am gasit raspunsul de care sunt mie la suta sigur. Am fost "pusi" aici cu un scop. Trebuie sa interactionam cu cat mai multa lume, sa raspandim cat mai multa lumina, optimism, sau pur si simplu zambete in jur. Atunci cand ne dedicam NUMAI dezvoltarii noastre spirituale NU e bine! Daca devenim un singuratic si consideram ca cei din jur au activitati total nepotrivite cu ale noastre, gresim! Niciodata nu trebuie sa refuzi nimic. Am simtit pe pielea mea cum s-au legat atatea lucruri ne-mai refuzand nimic. Niciodata nu le stii pe toate, niciodata nu poti spune ca de la o persoana nu mai poti invata nimic. Mie de multe ori mi s-a dovedit ca ignorand purtarea urata a altora, si continuand sa le fiu prieten am avut numai de castigat. Singuratatea nu e buna sub nici o forma. Dar ca sa revin la problema initiala, nimic nu e bun daca e in exces, daca nu exista echilibru. Unele carti trateaza ideea ca nici calugaria nu este buna deoarece acolo lumea se axeaza numai pe legatura cu Divinitatea, insa daca il cauti doar pe Dzeu, uiti de semenii tai langa care ai fost "plantat". De curand am devenit constient ca trebuie sa impart cat mai multa lumina in jur. Ma imaginez inconjurat de un bol de lumina pe care il exprim printr-un zambet linistit. Sa zicem ca in metrou se aseaza langa mine o persoana care in mod normal mi-ar provoca greata (prin infatisare, comportament sau vocabular). Imi imaginez ca-l cuprind... il primesc in lumina mea. Zambesc cu iubire, pentru ca nu e altceva decat "lucrarea" lui Dzeu. Gandind asa nu vei avea niciodata probleme de nici o natura cu ceilalti din jur. Revenind la echilibru, trebuie sa intelegem ca nu se poate bine fara rau, nu se poate sa fie totul perfect! Impacati-va cu asta si un "rau" nu va mai fi la fel de rau. Am atat de multe de spus, dar simt ca pe undeva... trebuie sa le descoperiti si voi singuri! Pentru a-mi sustine ideea aduc in ajutor o povestioara minunata:

Un băieţel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el şi zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturaşul va ieşi la lumina zilei.

Şi iată că ziua mult aşteptată şi-a făcut apariţia. A stat băiatul nostru ore în şir pentru a privi cum fluturele încerca să iasă printr-o gaură extrem de mică.

După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ieşi, dar nu a fost de ajuns. Băiatului i s-a făcut milă şi s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă şi a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reuşit să iasă cu uşurinţă.

Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici şi scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaş aşteptând ca în orice moment să îşi ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să îşi petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat şi aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.

Băiatul, în bunătatea şi mila lui, nu a înţeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forţat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuşi să se elibereze din cocon.

Asemeni fluturelui, şi noi trebuie de multe ori să ne zbatem în viaţă pentru a ne câştiga libertatea şi a ne putea lua zborul. Oricât de greu pare a fi uneori, nu te lăsa copleşit(ă), focalizeză-te pe ceva pozitiv, găseşte-ţi un motiv pentru care să te lupţi în continuare şi să nu te dai bătut(ă).