Phoenix MPC

               O sa încep postul asta asa mai... clasic :) Nu știu alții cum sunt… dar eu, când ma gândesc la… MPC nu-mi vine altceva în cap decât “începutul unei noi vieți”. Adevarul e ca în fiecare an renasc într-un fel sau altul în urma MPC-ului. Dar s-o luam cu începutul. In 2010, Marmota (un cunoscut din școala de munte Pathos - ca nu pot spune ca eram prieteni) ma întrebă: “nu vii la un marathon montan?” iar eu… foarte scurt îl întreb… bai, as veni, dar ce-i aia? :) “uite alergi pe munte…” Eu nu mai alergasem o tura de parc măcar (doar pe la fotbal) dar cum îmi plac provocările i-am răspuns la fel de scurt ca vin (fără sa intuiesc măcar ca asta avea sa fie acceptul meu de a începe o noua viata). De atunci am rămas cei mai buni prieteni iar prietenia noastră avea sa se consolideze încet-încet cu tot felul de “condimente” legate de concursuri sau ture pe munte… Atunci am scos parca 6:55 la MPC, neștiind dacă o sa-l termin, doar m-am bucurat de o noua experiență!

                Asa, asta avea sa fie prima mea renaștere. Am urmărit un film în care spunea cineva "once you cross the finish line of a marathon, your life will gonna change forever!" si a devenit un fel de motto al meu de atunci pe care-l spun la toți ceilalți "începători" in ale alergării. Prin septembrie 2011 aveam sa merg într-o tura prin Făgăraș  tărâmul renașterii mele (cum ii spun eu), care era cât pe ce sa se termine mai... nasol, însă am avut "capul tare", karma buna și se pare ca a fost o adevărată minune ca, într-o căzătură de vreo 50 m în coborârea dinspre vf. Lespezi spre ref. Călțun  călcând pe o lespede "trambulina" am sărit direct în ce aveam mai tare (cap) dar nu am avut un deget rupt și se pare ca mi s-a mai oferit o șansă la viata pe care am primit-o cu mare drag. Prin spital zice lumea (eu nu mai țin minte nimic din perioada aia - din fericire) ca vroiam sa merg la MPC. Marmota s-a dus sa se mai elibereze de stresul provocat de isprava mea, ca a fost si el cu mine în tura aia și a văzut live toată nebunia de atunci, și deja devenisem prieteni foarte buni și îmi dau seama cât de greu i-a fost - încercând sa ma pun în locul lui, însă bine ca s-a terminat totul ok... Oricum, tot în prag de MPC așadar, am renăscut iar, căci toată aventura mi-a dat o noua pofta de viata și un optimism incredibil.

                In 2012 aveam sa revin la MPC cu mare drag, însă aveam mari probleme cu o glezna... am scos în jur de 6:45 și nu prea îmi venea sa cred ca am scos numai cu 10 min. mai bine ca în 2010 după ce, în 2011 și 2012 am alergat la o mulțime de concursuri, însă glezna și vreo jumătate de an de pauza de la Ciucas la Eco (de prin sept 2011 pana în mai 2012 deci) m-au cam făcut sa nu reușesc un MPC prea bun, însă prin nov. 2012 aveam sa termin sezonul cu un Piros în jurul Budapestei foarte reușit (terminând cu Tzale și Marmota cei 90 km fără nici o durere).

- Înainte de 2013 avea sa vina o noua renaștere, însă doar de natura motivațională în alergare... Dupa ce am terminat UTMB-ul la final de august - început de septembrie într-un timp nu tocmai ok, de 42 de ore (fata de Marmota și Tzale cel putin - deoarece speram sa il pot termina cu ei) dar foarte ok ca am făcut ce mi-am propus - sa termin în prima jumătate a clasamentului și în timpul limita (care aici era de 46 ore), a venit ziua mea și am primit cel mai inspirat cadou de pana acum, cartea Ultra-maratonistul scrisa de Dean Karnazes (avându-l tot pe el în prim-plan), carte care mi-a dat un elan sa mut munții :) numai ca nu am mutat munții, dar am reușit sa scot sub 6 ore la MPC (5:58 mai exact). Pot spune ca a fost o noua renaștere iar MPC-ul o sa-l numesc de acum Phoenix-ul meu deoarece mai mereu s-a întâmplat câte ceva... renăscător :) "în jurul" lui... Când trebuia sa fie MPC-ul a nins serios, asa ca s-a reprogramat pe 2 nov, ceea ce avea sa ne dea peste cap planurile legate de Piros, plus o mini vacanta pe acolo, o cursa foarte faina, bai termale apoi, dar cum puteam sa renunț eu, dragonu' la un phoenix :)

                Am venit cu Marmota, Nico (care avea sa fie din nou voluntara) si doi tipi începători în ale alergării montane care însa au terminat cu bine cursa deși unul din el intrase de curând într-o dubita cu bicicleta și s-a "auto-mutilat" într-un accident mai... putin obișnuit (de-obicei intra mașinile în bicicliști nu invers) :) Alt imbold pentru mine era pariul pus cu Marmota ca el a zis ca-mi da o ora... și eu ma setasem pentru 5:30, știind ca ii va fi foarte greu lui sa dea 4:30, mai ales după un an atât de încărcat... în kilometri făcuți prin concursuri și antrenamente. Daca îmi dădea totuși o ora, urma sa-i fac cinste cu o masa... pe cinste, dacă nu, îmi făcea el un Quiche cu ton. Am reușit sa plec de la munca pe la 16:00 și pe la 19:45 eram prin Zărnești, am ridicat kitul și am și participat la ședința tehnica. Mi-am luat și un suc de mere cu sfecla și se pare ca nu am fost prea înțelept și am băut din el pe seara și urma sa fermenteze prin stomac... Am aflat apoi ca a fost și motivul din care Fako a avut probleme legate de boscheti în cursa (crezând ca e izotonic). Ne-am cazat pe undeva pe lângă Mosorel și a doua zi m-am trezit cu mare pofta de... fuga!

                Ne-am aliniat la start și au început sa treacă fiorii de-a lungul șirei spinării, am văzut multi prieteni buni, oameni dragi, deja formam o familie (sa zicem ca toată treaba asta e ca și cum am fi toți într-o sticla de... cola și ne agitam, ne încălzim - zgâlțâim sticla) și brusc, se aude numărătoarea inversa pe care o asemuiesc cu deșurubarea dopului la acea sticla de cola (cu prieteni, acid, cofeina, adrenalina) și când s-a zis 3,2,1...GO, explodează dopul și pornește o noua aventura în viata a vreo sase sute și ceva de oameni - la unii le deschid noi drumuri, unii se duc la punct ochit - punct lovit (și-i vezi pe podium) iar unii își testează doar limitele - unii vad ca nu au limite și merg mai departe, unii găsesc blocaje mentale și considera ca și-au găsit o limita.

- Sunt vreo 3 km care urca agale pana la fântâna lui Botorog, întâi pe asfalt, apoi pe un drum pietruit, timp în care unii, în special cei mai începători trag mai tare (mânați de cei din jur), sau cei buni care își permit... ca știu ce-i așteaptă și au toate forțele necesare sa dea piept cu muntele. Eu, mi-am învățat lecția, și am și dobândit ceva experiență și antrenament și ma țin după unul-altul însă simțind limita peste care sa nu trec pentru a face fata la toată cursa. Alerg în spatele lui Marmota care "hoinărea" pe lângă Alex, apoi i-am pierdut ca începeam sa intru în ritmul meu, dar ma gândeam mereu la ce-mi propusesem sa nu mai alerg numai sub limita de confort ci in anumite momente sa bombardez acea limita cu gânduri motivaționale, legate de Karnazes (și aventurile din cartea lui), de proaspăta experiență de la UTMB sau de anumite melodii din playlistul meu atent selecționat.

                Mai alerg, mai merg înfipt (pe urcări), mai ma motivez cu diverse gânduri și trec de Magura, Casa Folea și ajung la Table (~km 10) năpădindu-ma diverse amintiri din anii trecuți, și văzând diverși oameni care ori ma depășeau, ori ii depășeam eu. La start îmi spusese Monica ca venind dimineață spre Zărnești l-a văzut pe Hajnal pe drum care venea alergând spre MPC :) Treaba asta l-a obosit destul de mult, însă și-a propus sa facă mai multi kilometri din Brașov la Zărnești, apoi MPC-ul zicând sa se antreneze pt. UTMB. L-am văzut spre Table și pe el așadar (în fuga lui spre UTMB) :) apoi am ajuns și la Table, am luat repede un gel pe care l-am simțit repede "în sistem", am băut niște apa, 2 bucatele de cașcaval și am fugit mai departe. Deja simțeam kilometrii din anul asta, la modul ca ma și simțeam un pic obosit dar ma și simțeam mult mai puternic decât în anii trecuți. Am ajuns aici cam într-o ora jumate, apoi  am coborât un pic pana în șaua

Grind, pe unde am văzut-o pe Macheciau (Iuliana Postica) (aici sau în șaua Joaca - înainte de Table... nu mai știu exact), am salutat-o, mi-am luat energia de la ea... asa cum e normal sa te ajute fiecare vorba de bine îndreptată spre tine în astfel de provocări, și a început urcarea spre șaua Funduri. Pe aici țin minte ca ma simțeam un pic obosit când mi-a venit tocmai melodia din Pirații din Caraibe - folosita pe la finishul de la TDS (120km) la care am asistat și am simțit o energie "activatoare" in mine deși activatorul în păstram pentru Plaiul Foii, sa-i dau Dianei de furca.

                Nici nu știu când am ajuns în creasta și am și început coborârea spre Valea Urzicii (~km 15). Trecuseră doua ore jumate oricum. "Lanțurile" (funiile mai exact) au fost foarte bune, iar coborârea pe ele (care a speriat-o pe Macheciau) a fost foarte ok, am fost foarte atent si am ajuns in vale foarte ok, apoi a venit porțiunea când în urcare, când în coborâre - de care zicea si Lucian ca e foarte înșelătoare, ca majoritatea cred ca e numai coborâre din Funduri pana la Plaiul Foii însă nu e chiar asa. Pe aici când îmi opream muzica (când alergam pe single trail-uri) - când o porneam, și ma mai tot vedeam cu diferiți cunoscuți, fotografi, mi-am adus aminte si de căzătura din 2010 din zona asta, căzătură care mi-a lăsat o cicatrice serioasa pe degetul mare... Am decis sa nu iau betele și foarte bine am făcut... ca in primul rând am coborât mult mai sigur pe mine cu ambele mâini libere și în al doilea rând și Lucian mi-a recomandat de mai multe ori sa ma învăț sa alerg fără bete ca în felul asta iți și fortifici mușchii picioarelor atât de solicitați în sportul asta, și nici nu apare posibilitatea sa-ti alunece bățul pe o piatra (tu bazându-te pe stabilitatea în acel bat), și ai și mai mult echilibru - asa cum are un acrobat ce merge pe sfoara la circ :)

- In 3 ore am ajuns și la Spirlea, aici ma gândeam ca mai iau un gel însă nu am băut decât un pahar cu apa și am plănuit sa fac asta la Plaiul Foii. In 4 ore eram și în Plaiul Foii, ma gândeam ca am ajuns în punctele importante numai la ore fixe :) am luat un activator, am mâncat o feliuță de mar și una de morcov și am fugit. De remarcat ar fi ca, fata de ceilalți ani nu am mai mers deloc bucata spre Plaiul Foii, am alergat (nu cu cine știe ce viteza) însa nu m-am oprit... Pe la Plaiul Foii l-am văzut si pe "scurtila" cum ii zice Marmota și alți cunoscuți însă eram foarte hotărât sa nu ma opresc deloc pana sus, la Paula, ca știam ca ea trebuie sa fie voluntara acolo. Am tras tare si ma tot gandeam ca am plecat din Vallorcine spre Tete aux vents - ultima urcare din UTMB. Mi-a venit și Vanghelis-ul pus de staff-ul de la UTMB deobicei atat la start cât și la final (la campioni) și asta m-a împins de la spate. Am depășit ceva oameni pe urcarea asta și deja îmi băgasem in cap ceva de genul... "hai Diana, numai atâta poți? arata-mi tot ce poți!" și am învins-o pe domnișoara Diana. Sus am văzut-o pe Paula, care m-a pozat si incurajat si am dat tare mai departe. Sus am ajuns în ~5 ore și știam ca va fi tare greu sa termin în 5:30, mai ales ca urmau vreo 4 km de coborâre mai abrupta printre rădăcini și frunze apoi în jur de 7 km foarte alergabili pe care trebuia sa-i dau tare. Anul trecut ma oprisem de multe ori pe porțiunea asta ca nu prea puteam alerga în continuu asa mult după o asemenea cursa.

- Acum am coborât pana la Coltul Chiliilor și deja aveam cam 5:30 acolo. Am băgat ultimul gel și mi-am propus sa termin in mai putin de 6 ore, chiar și 5:59 și am tras cât de bine am putut, ma gândeam ca fac o tura de Herăstrău (care are ~7 km) doar ca acum e și un pic în coborâre, deci e mult mai ușor. Ma gândeam la ce mai citisem prin cartea lui Dean, când la Herăstrău, când la ultima porțiune din UTMB - de la Chalet Floria pana în Chamonix la finish. Toate gândurile m-au ajutat sa nu ma opresc deloc si sa scot 5:58, timp cu care am fost foarte mulțumit... am scăzut ~45 min pana la urma din timpul de anul trecut... ceea ce nu e chiar atât de ușor. Pentru la anul îmi propun un 5:30 fără probleme, având și timpii de anul asta, pe care ii voi îmbunătăți pe fiecare porțiune.

                Când ma apropiam de centru, îl vad pe Tzale care îmi zice sa trag tare ca o sa câștig pariul cu Marmota. Am aflat apoi ca el nu s-a simțit asa bine și a făcut un 5:20, un timp bun pentru mine, dar el își dorea sub 5 dar nu i-a ieșit ca deh... a fost un an plin!

Renastere

Am citit o carte exceptionala care a schimbat "un pic"... totul in mine. Postez asta aici, pe "Scopul Existentei", blog pe care, initial, postam numai treburi referitoare la ceea ce gandeam, astfel, daca cineva dorea sa ma cunoasca nu trebuia sa faca altceva decat sa citesca posturile mele in ordina lor "calendaristica" si ma "citea" intru totul si pe mine. Ultimele posturi au fost numai referitoare la alergare ceea ce iar spune destul de multe despre mine. De curand un bun prieten mi-a zis ca e nepotrivit sa zic "scopul existentei" la postul legat de "UTMB", citind insa numai acel post, fara sa inteleaga legatura intre scopul existentei (versiunea mea) si alergare. Acum pot "declara" ca in alergare ma auto-definesc, ma regasesc, daca am ceva neinteles (in minte...), ies la alergare si aflu raspunsul. Am fost la un tembuilding genial care m-a facut sa imi pun multe intrebari, sa stau mare parte din timp singur si sa gandesc tot felul de chestii. Bineinteles ca am iesit si la o alergare pe plaja, am si terminat cartea primita cadou de ziua mea, pe care o declar cel mai inspirat cadou primit pana acum si termin aceasta fraza lunga printr-un citat din ea: "in alergat viata devine mai vibranta, mai intensa. In acelasi timp iubesc si singuratatea. Alergarea pe distante mari este pentru singuratici, iar eu am realizat ca-mi place sa fiu mai mult singur... eu simt ca renasc atunci cand alerg!"

      

            O sa incep prin cateva vorbe care l-au "marcat" pe Dean si ma vor "impinge" si pe mine de la spate de acum: intrebat de un antrenor din copilarie cum a fost un oarecare concurs (castigat dealtfel), Dean ii spune ca a fost ok, s-a simtit bine, la care replica e: "inseamna ca nu te-ai fortat destul, ar trebui sa doara ca naiba". Si un al doilea citat motivational din carte (tot din copilaria lui): "du-te la start si alearga cat poti tu de bine! Nu alerga cu picioarele, alearga cu inima!"

             In cursa de ~320 km pe care lumea o facea in stafeta de 12 alergatori... fiecare cate ~10km, pentru cate o cauza nobila, Dean a facut-o singur sub numele pe care l-a dobandit "echipa Dean". El spune: "am alergat primii 160km cu picioarele, urmatorii 145 cu mintea si ultimii km... cu inima".

O sa mai dau un citat din carte: "Alergatorii sunt oameni adevarati. Nu alearga pt.bani sau faima, alearga din pasiune. Multi au slujbe normale pt.a-si plati facturile, iar alergarea este un efort facut din dragoste. Ultra-alergatorii duc totul la un nivel mai ridicat. Sa te antrenezi pt o cursa de 161 km in timp ce muncesti opt ore pe zi necesita un nivel fenomenal de angajament si determinare."

            Am sa incerc sa trag si o concluzie (la acest punct din postare), si anume ca pana acum alergam undeva la limita de confort. O sa tot dau citate din carte deoarece este pana la urma sursa "schimbarii" mele. ”Daca nu incerci sa iesi din zona de confort, daca nu ceri in permanenta mai mult de la tine, dezvoltandu-te si invatand din mers, vei alege o existenta necontenita, o moarte in viata”. 

Alergarea ne invata pe toti ca drumul catre atingerea unui scop este mai important decat scopul in sine. Dedica-te intru totul unui obiectiv, progreseaza constant, nu ceda niciodata – asta inseamna implinirea, asta inseamna succesul.

"Daca nu poti alerga, atunci mergi. Daca nu poti merge, atunci taraste-te. Fa ceea ce trebuie sa faci. Dar continua sa inaintezi si sa nu te dai batut."

Dostoievsky avea dreptate: "suferinta este originea constiintei". Simturile nu sunt niciodata mai treze decat atunci cand apare durerea. In suferinta exista magie, intrebati orice alergator. " - Nu te doare sa alergi atat? - Ba da, dar e o durere placuta."

             Si cateva sfaturi nutritioniste..."mancati mai multe legume, nuci si peste, beti mai multa apa, reduceti pe cat puteti consumul de zahar rafinat si grasimile hidrogenate si faceti sport in fiecare zi. Mananc somon salbatic de 4-5 ori pe saptamana. Mananc multe salate organice, cereale integrale (cum ar fi granola naturala neindulcita), legume si fructe. Cerealele integrale si fructele sunt considerate ”carbohidrati complecsi” si degaja energia in timp, progresiv. Grasimea mea preferata este uleiul de masline, care este o buna sursa de grasimi mononesaturate. Migdalele sunt o sursa buna de grasimi bune. La restaurant comand somon la gratar sau alt tip de peste la gratar sau bucati slabe de carne rosie, impreuna cu o salata, asezonata cu ulei de masline si otet. Legumele le mananc la gratar."

             Am gasit ceva in cartea asta asemanator cu ce era sa patesc si eu la UTMB, era omul sa adoarma pe strada si cat pe ce sa-l calce o masina... iar eu era sa adorm intr-o coborare destul de abrupta dupa care, la baza coborarii am vazut un foc si era cat pe ce sa ma culc langa el dar am intrat in punctul de control si am gasit un loc unde ma pot "reseta" 30 min. Pentru unii pare absurd sa te odihnesti 30 min intr-o noapte, pentru mine a facut insa cat o noapte. E clar, pentru viitoarele concursuri de genul asta trebuie sa ma antrenez foarte mult noaptea, sa alerg mai mult dupa ce apune soarele... deoarece bioritmul meu ma face sa "functionez" mult mai bine de dimineata. Am pus si o poza la care, cand ma uit acum, ma sperii, dar atunci nu pot spune ce era in sufletul meu, cat de greu imi era insa cat de hotarat eram sa termin cu bine cursa!

            Desi nu are nici o relevanta paralela intre UTMB-ul meu de 42 ore si experientele lui Dean, deoarece el este un supraom (demonstrat - fapt pentru care nu are voie nici sa participe la jocurile olimpice), totusi nu pot sa nu spun ca m-am regasit printre randurile in care descria Western States-ul lui, sau chiar si cursa de 320 km din capitolul "stafeta". Unde m-am regasit? la unele din suferintele prin care a trecut, lacrimile varsate pentru cei care tineau la el si-l incurajau, cat si in dorinta si determinarea de a-si realiza obiectivele.

            Un lucru pe care unii din jur par ca il inteleg, altii nu, altii doar spun ca inteleg dar nu stiu cat de bine o fac, este simplu: cei care tin la mine, sa o faca pornind de la ipoteza ca asta sunt eu, fericirea mea este acolo unde exista alergare. De ce? pentru ca atunci cand alerg simt ca sunt viu, simt ca pot da ce-i mai bun din mine si nu voi intemeia niciodata o familie punand adidasii de alergare in cui...

UTMB 2013

First of all, let me say that we have always said that we have good karma and we will have an excellent weather and the whole route will be done. On the morning of the contest we were woken up by an SMS announcing exactly this. We wanted to do all the 100 miles as that... either we're finalists in 100 miles, or we're not.

I took a few pictures at the beginning, with the gust of world, we hoped NOT to start in 3 trances like at CCC, that there were a few kilometers of running on asphalt, and through a forest where there was still room, there was no single trail and I heard 10, 9, 8... and I quickly put the phone in with the thought of Seb who had been trampled by the crowd a year ago.

Until the first checkpoint I ran with Marius; eh, "running"... when I was walking, when I was running a little... I'm going to put a video to show the crowd from the beginning. But it was good here... you could at least run. But through the city, if you weren't in the first "wave" ... harder.

            Around Les Houces (1012m) I find Tzale who said that he was at the concert of a local band on a stage located in the city. We ran easily, because the first climb there started to Delevret (1739m). We don't run much and we see Kilian, who I understand has moved right there. I take the picture for Tz, he does the same for me, but I find that the picture didn't come out on my phone and I think I missed the picture with him, but I think that nah ... maybe I'll catch him later in the area (what happened when I was going to Mer du Glace - haha).

    After us there was a queue for pictures with Kilian :) Let's go back to our race ... as the climb started I ask Tz to take out my sticks attached to my backpack. Towards Delevret on the way up I lost Tz but a little further on, I find him on the side of the road saying that he can't anymore, that he thinks he's giving up, that he was sick from a gel from the new ones I received and I shared them with him. I get my hands on him, I think I give him a little energy and I tell him that he will recover (with my well-known optimism), to get up, to let go of nonsense. Then he comes and tells me that he has regained his composure after he throw-up.

            I also know that somewhere in this area, on the> 20 km climb from Saint Gervais (815m) to Croix du Bonhomme (2439m) I felt very tired, I always stopped on stones where I could sit and take another sip. of water. I talked to a Dutchman here, but I was so dizzy that I didn't know exactly what I was talking to him about. I can only say that from here I took a few days later the train that goes up to Nid d'aigle (2380) from where many started the ascent to Mont Blanc.

            Around Les Contamines (1160m) I was on 1264, I'm starting to feel really bad, I don't know what I have, I also took an Overstim's gel. Up to Col de la Seigne I struggled a bit ... and with sleep, as my eyes fell on my mouth, I had "to pay" for that gel with which it seems that I was not used at all and it made me sick , I had to sleep in Chapieux and on the Col de la Seigne I was in the worst position in the whole competition, on 1961. But after that I started to recover.

          So, on the descent from "Refuge de la Croix du Bonhomme" (2439m) to "Les Chapieux" (1553m) for the first time in my life I was about to fall asleep running ... and more it was also in the valley ... I arrived at Chapieux at 2:24 I ate something and saw that I could sleep there. Shortly before I saw the sleeping place, I had seen a fire and a few people next to it and I was seriously thinking of going to bed by the fire a little. I didn't think too much and I went in, I set the clock to "sing" in 30 minutes and I left at 3:35 from there very rested and full of energy, especially after sleep I drank a coffee that made me serious on his feet. Initially I had the impression that I would not find people on the road and seeing a few in front I pulled hard towards them to get them not to go there alone but approaching them I kept seeing people in front and I realized that I did an excellent thing that I "reset" and my sleep does not close with the price of only 30 minutes. Slowly, I began to see more and more people in front, it was a slight climb initially, on asphalt (about 5 km) then began the serious climb to the Col de la Seigne (2507m) (about 6 km with about 700m difference level). However, the sleep at Chapieux, plus the very low speed on the descent, brought me to the Col de la Seigne in the weakest position in the entire competition (1961), although I had recovered somewhat after resting a bit. At Col de la Seigne we enter Italy and I was going to start to recover seriously from the differences from those who overtook me on the "end of France". The whole climb I "congratulated" myself in the thought that I made the decision to go to bed for half an hour and drink a coffee then, it was really a very inspired choice after which I only had to win afterwards.

     From La Col de la Seigne followed a descent to Lake Combal (1964m). I remember going down at night, but I got there just as it was getting light. There were some benches in front of the tents, I got a hot soup, I put my jacket (night) in my backpack and around 6:30 we left from 1905, I was already starting to recover from the sleep at Chapieux and with the coming of the light we enter the biorhythm of the day, full of energy and with the desire to run.

     At Courmayeur (1192m) I stopped and ate the famous soup in the envelope and I expected to find the girls but I didn't find them initially then, when I was about to leave I found them and I stayed another 10 minutes with they in the grass. Here something very important happened for the rest of the race, namely that it was around 10 o'clock (morning) and the station closed at 11 o'clock, that is, I was one hour before the closing time of the stations, which meant that I had to shoot from here. harder not to close these posts to leave me in ... air :) The idea is that I had no idea that there are some hours to fit in, in the way that I did not think about them at all but only that I don't intend any time but to fit in the 46 hours because I knew it would be hard to cover such a crazy distance of 168km ...

     Well, the fact that the girls told me this helped me a lot and from here I started the engines (although only after 17 hours and 77 km) :) well, I had problems from that gel miracle, and no more I had vomited since I was little, I think, and I didn't know what I had, but it all worked out when I got rid of that overstim's ... system. But I kept thinking that at the first marathon (MPC) about 3 years ago ... can I finish it, how do you feel this fatigue after so many kilometers (tired and on board a car) :) will the ankles last / knees, how to sleep after 2 sleepless nights and all sorts of questions like that.

Around Bonatti (2015m) I had a surprise. I was holding my breath after the climb from Courmayeur (1192m) - Bertone (1979m) and I was sitting with my head on my hand a little and I suddenly hear ... "what are you doing Mihai?" I think until I raise my head, who else will be here to meet me? I didn't think that I had written Romania on the T-shirt and I also had the number with the name on it in sight ... I looked at him, I asked him who he is, what's wrong with him there, he told me that he works there, that he also talked to Marius (who also had an Eco T-shirt - quite easy to intuit the nationality, especially if you saw his contest number with the name and flag of the country).

            From there we descended a little to Arnuva (1771m). On the climb from Arnuva to Grand Col Ferret (2527m) I knew that up, I would enter Swiss soil. I was a little enchanted above the Mont Blanc seen from the Swiss land and I took some pictures.

From Grand Col Ferret (2527m) to Fouly (1603m) it was a rather dubious descent, to the point that at one point the La Fouly point could be seen and there was some noise from there but we had been running for some time, because it was down ... and I still didn't seem to get close to the checkpoint. It's as if I saw that parking lot (which I still have in mind) for about 30 minutes and I saw it sometimes from the left, sometimes from the right, I see that I did about an hour and 50 minutes from Grand Col Ferret to Fouly but it seemed a Eternity that I saw and heard the checkpoint and I was still far from it :)

     Eh, in the end I got to La Fouly and here I found a medical tent where there were all kinds of people with foot problems, I wanted to take 10 minutes to close my eyes and lie down on a bed because it hurt a bit the back. After the race, when I took my backpack again, I kind of realized why ... I carried 168km of luggage ... Talking to the Swiss (in English of course), I saw that she was a girl doing massages some there and I asked her to make me too for fear of taking my quadriceps that stuck at 7500. She gave me a very good massage, I closed my eyes for about 10 minutes and in just about 20 min I left there and massaged, and slept about 10 min, I ate something.

    Before Champex Lac (1481m) there appears Praz de la Fort (1151m), after La Fouly. I arrived in a small town / village and I saw at one point Praz de la Fort written on a box but no one outside, there were a few in front of me who ran easily and did not stop, it seemed to me that someone was shouting from inside like ... hey, don't you stop here? :) I also waited for those who came from behind and asked them what happened to Praz de la Fort, if someone had to "scan" us? I was a little worried but everyone said it was like Champex Lake. I wanted to go to bed for about 20 minutes and I hoped that here, thinking it's an ascent to Champex Lake, but in the end the girls will be there and I'll give them there ... and I'll sleep there a little.

    I arrived at Champex Lac (1477m) around 21:30. I knew I would find Cris and Bia here. I was seriously thinking of going to bed here. I was going up through the forest and I kept thinking about how a bus could get there because it seemed to me that I was going up quite a lot (but it just seemed to me). I thought that the girls were waiting for me there and I greet them and go to sleep :) but I didn't have much to do, I had to take advantage of every minute. Initially I thought I would see them at the entrance from the forest to the tent but I did not see them there. Then they told me that they stayed there initially and 5 minutes before I showed up they changed their position. I finally found them among the "fans" and they brought a smile to my face ... it matters so much to feel supported in such an attempt that I have no words ... I hugged them and I said I fell asleep a little. Here I found out that Marius abandoned in which I had high hopes that he would have a very good time, but I think he has been pushing hard a lot lately with too many ultra-marathons and he said he couldn't even rest because of the long road by car (although only Marmota and I drove). Anyway, Marius didn't have that desire to finish the race anymore, he had set himself some times and if he couldn't keep them due to fatigue he said that there was no point in struggling in vain, just like I suffered at 7500, if I had any problems I said it didn't make sense to finish again in 30 hours and I gave up quietly :) I also know that I told the girls to stay calm that I will finish for sure in the time that I should have started anyway I am recovering from that hour that separated me at Courmayeur from being disqualified. Zsolt was holding well in front, Marmota was very well and he and Tzale were a few hours behind, but he would recover when he started some foot problems for Marmota.

    I set the clock back to that magical half hour but I hadn't taken into account that two Asians (I don't know exactly what nation they were) would talk non-stop. The idea is that he looks a bit finished and she was supportive and kissed him, encouraged him or whatever, the idea is that I could not rest at all, I looked at my watch and saw that I already have only 10 minutes of sitting and I put the clock back to 30 minutes and I focused more on sleep :) I don't know if I managed to fall asleep at least 10 minutes and I didn't prolong it, I took the equipment from the head of the bed "(which was actually a mattress) and I was going to make a big mistake, I didn't go into the food tent to drink my coffee and I didn't get much sleep either, so I left thinking that I hope to start to get people like in the first break the night before. At the moment I am talking to a Swiss who is still moving a bit hard. I saw how we were starting to enter the forest that there were a lot of people in front of me, I said something like ... eh, look, the world is starting to appear. I gave a little harder then but again my eyes closed ... it was around 23:30 and my biorhythm kind of demanded its right ... to sleep. I was walking a little longer, I was still thinking about the coffee I could drink ... and yet I have an idea that in my luggage I put a dose of energy drink without caffeine and taurine but which the seller told me was good to drink it in the morning, instead of coffee. It was the official drink of the French athletics federation and I had high hopes for it. Looking for her in my backpack, I was overtaken by several other groups, as the world had already formed into groups of 10, 15 and so on. I was really sorry that I couldn't keep up with a group like that because my eyes were closing and I kept stopping to drink a mouthful of water on a stone. Eh, this drink changed my "race destiny" :) In fact, the drink and two Italians I saw just as I stood up to whip him, feeling a little more energized. The two of them, seeing me so determined, told me to go in front but I told them that there was no need, and they told me ... "then welcome", that is, they received me in their group . Only then did I understand what kind of group they formed. They were professional "overtaking" :) I started on this climb, towards Bovine (1898m) to keep a very good pace, I was overcoming all the groups that I felt incompetent to follow earlier. The first of the Italians found lateral "gaps" in the groups that moved quite hard and overtook, after him came the other and I after them.

     Even with the sleep from Champex Lac (arrived there on position 1308), up, at Bovine I was on 1416 which means that I recovered a lot because I lost only 100 positions between the two checkpoints. Then, on the descent from Bovine to Trient (1303m) I felt so good that I reached the 1313th place down. I lost the two Italians because I got down quite hard and they stopped, I don't know what to do and I said that they were enough for me but I didn't see them again. Downstairs, in Trient, I looked at the phone and had a call and a message from my mother, Flo, and Ady. On the live tracking site they had a problem, something they also showed me at Champex Lac (like I'm sleeping or something like that) and the people at home were a little scared that I fell asleep and I can't continue or I'm sick , etc. But when I got there I told them that I was already in Trient and I felt very well. In the meantime, the site has recovered.

    On the way up to Catogne (2009m) I followed the example of the Italians and I overcame many groups again and I gained about 80 places and I arrived around 5:30 and I can't wait for it to light up to get in the shape of the day as I they had been tired for two consecutive nights. At Catogne we were already on 1227 and there was a descent of 700 and a few meters to Vallorcine (1263m) which was the last major stop to Chamonix. The girls said that they no longer come to Trient and Vallorcine where there were points for "supporters" and see you directly at the finish. I got there around 6:30, it was really light and I was starting to feel very good knowing that this day I was going to finish the race. I was already far from the deadline and I was also in position 1191 (but I didn't know that then) but I knew that I overcame a lot of people lately, which couldn't be anything but good.

     At La Flegere, the number scanner didn't work anymore and I saw someone in front of me taking pictures of the competitors and telling them that their toy didn't work and their picture was taken as proof that they were there... I thought a bit that there would be no problems because of that (at the final validation) but someone just came to me with the "repaired toy" and everything was ok :) I just drank a glass of cola there and I ran away.

From here I had another small ascent and then only descent. Already my mind was only at the Floria chalet that I had visited about two days before the competition with Zsolt, who had told us that we would pass through the terrace there before finally descending to Chamonix (1036m). On this (last) descent, there were a lot of people going and I felt very good, I already felt like a finisher, freed from all the weight of the competition and I couldn't wait to cross the finish line. I overtook about 50 other people on this descent. I entered Chamonix and I was already feeling drunk with happiness. Arriving close to the finish, Cristina and Bia gave me the Romanian flag to finish with him and I had a kind of release and I finished in 10th place as I had planned, to finish in the first half. Not to mention that out of 2300 people only around 1700 finished and I felt great, no pain or other problems like that. 
    My father took a picture of the live cameras at the finish. I received a message from Ady and mine, I refrained from crying, but in my soul I did it in full. It was a hard work race and it seemed like a long human life ... Thank you very much to all those who followed us, I felt their good energy sent to us! Thanks also to Mihai Orleanu, Adi Fako, father-in-law, who wrote after I finished some messages on the facebook page that moved me a lot ... Also, thank you very much Nico for being with us non-stop , you were a kind of sports commentator :) And thank you very much to the girls who helped us more than they imagine through their support (Bia and Cris).

      After the competition I did a few more hikes and from where I thought I would get sick of the mountains after such a race, after only 2 days I did 54 minutes on a route of vertical race from Chamonix - about 3 km with ~ 800m level difference. During this period Marmota and Zsolt climbed Mont Blanc in ~ 14 hours - Kilian style, with trail sneakers, without ice axes, corners and helmets. Congratulations to them and to the other group that did Mont Blanc the next day after the competition, especially since Tz was the only one in the group who had done the 168km of UTMB. I promised that I would not risk anything after the accident because I did not want the world to worry about me, so I was satisfied only with UTMB.

             We visited 9 countries by car going to Chamonix through Serbia - Croatia and returning through Germany - Austria. So, I went through: Serbia, Croatia, Slovenia, Italy, France and on the way back: Switzerland, Austria, Germany, Hungary. In the shower we stopped in Croatia at Opatija where we took a bath and then, at night we ran through the rain through Venice to San Marco square...

On the way back, we slept in a campsite in the Lindau area (Germany), we visited Salszburg and Budapest where we tried to sleep at "our" home in Piros but it was full and we stopped to sleep in Arad. Through the Lindau area we were walking with some Italians in parallel and we were looking for accommodation and it seems that they were the first to find a boarding house, but we found a more ... mocha campsite so people were at a party there and they were all ... drunk (German like that) ... and in the morning, normally, we woke up later too, leaving around 8:30 there was no one to take our camping money.

    I understood about these locks that two lovers put a padlock on this bridge and then throw the key in the water hoping something like that their love will not unravel as the lock will not unravel (we no longer have the key); beautiful...

     As we found on other blogs the costs of the trip to Chamonix and return (from Romania) I will put the expenses here: Bucharest - Chamonix was 363e gasoline and highway taxes and the tunnel at the entrance to Chamonix in Italy (40e), but it must be taken into account that we were 5 people in the car and we also had a trunk on top, so dragon-mobile (my car:) was quite... full, which increased the gas consumption a bit. On the way back, gas plus highways plus vineyards (and plus one night accommodation in Arad - 2 rooms for 2 people) was 383e but we were 4 people and less luggage because Marius returned by plane. So the total consumption was around 750e - gas, highways, vignettes (attention, the Swiss vignette is 36e all year round and they don't have anything to go through the country, to pay for a week or something, like in Austria ...) and one more thing , I recommend everyone to buy vignettes because the police stopped us in each country, seeing us with RO number and we escaped without any fine (taking vignettes everywhere). Another funny moment at the payment of one of the 2 highways in Serbia, I reached out a handful of small euros to take the respective how much the highway there costs and he I think he had the impression that I gave him 5e and I'm waiting for the rest and he gave us 3e, so he gave us money to get on their highway :)

2x2 pe locul 2

            Fagarasul - taramul renasterii mele. Aici Dragonul s-a transformat in Phoenix. Aici aproape mi-am terminat "cariera" insa m-am ambitionat si mi-am reintrat in... picior si asadar aici era si locul unde trebuia sa obtin primul podium la o cursa de alergare montana, lucru care mi-a cam inlocuit toate celelalte pasiuni din timpul liber (si nu numai) :)

            Cum pe 31 aug - 1 sept urmeaza prima cursa de 100 mile, si nu orice cursa ci vestitul UTMB, nici nu gandeam cand mi-am facut calendarul competitional pe 2013 sa particip atat de aproape de plecarea noastra spre Chamonix la un alt concurs... dupa maratonul Cindrel, si mai ales la unul atat de greu - 2x2... Insa cum in ultima vreme oricum am tras in fiecare weekend ca niste... cai de curse, cand ne-a spus Tz de concurs, am zis... de ce nu? Aveam mici dubii ca mai pot participa cu Marmota la vreun concurs de echipa, deoarece s-a creat o distanta destul de mare intre noi, la modul ca si eu am tot crescut in anul asta fata de timpii scosi anul trecut insa el a crescut mult mai mult si s-a creat un pic de distanta intre noi. La 7500 a avut probleme cu stomacul, apoi si-a revenit si a inceput sa traga in ritmul lui... dar pauzele plus ritmul prea tare (pentru mine) de apoi m-au facut de mi s-au blocat cvadricepsii cum nu am mai patit-o pana acum (pe Jepii Mici) si a trebuit sa abandonez in tabara de baza (inainte de a incepe urcarile pe Omu), Marmota continuand cursa singur si scotand un timp super bun (cu pauzele enorme cauzate de problemele - ba ale lui, ba ale mele). Asadar, cand mi-a zis de 2x2 i-am zis initial ca nu prea avem cum sa facem iar echipa... insa mi s-au aprins niste beculetze si i-am zis ceva de genul... ia hai ma sa aducem "Dragonu si Marmota" pe podium! :)

            Asadar, umplem Dragon-mobilu' cu Tz, Lush si Nico si plecam pe la 20:20 din Bucuresti, conduce soferul de noapte, Marmota, si ajungem la Balea putin inainte de 12 noaptea. Ne oprim la Salvamontul de la cota 2000 (la o parte dintre cei care au ajutat Phoenixul sa renasca :) ca eram prea obositi sa mai punem cortul. Adormim ca niste copacei (a nu se confunda personajul) si vine dimineata concursului. Cum startul era la 7:30, la 6 ne trezim si fugim spre Balea. Luam kiturile, ne inscriem la X1 (Balea-Moldoveanu-Balea) si incepe "joaca". Marmota imi spune sa stau eu in fata sa dau ritmul dar sa incerc sa nu-i pierd din ochi pe Florin si Dani. Chiar nu m-am uitat pe lista de participanti... stiam doar de Florin Totalca si Dani Florea, venit cumva in locul Paulei care s-a cam accidentat la Vertical Race Busteni si cum urmeaza si pt. ea CCC-ul a stat cuminte. Asadar stiam cumva ca ma voi tine dupa cei doi cat de mult voi putea. In sinea mea stiam ca sunt mai buni ca noi pe distante nu asa de lungi (ca mine cel putin) insa am dat la o parte acest gand din cap si am zis sa dau tot ce-i mai bun din mine la cursa asta.

            Dupa urcarea pana in Saua Capra eram destul de ok, eram in spatele lui Radu si Zsolt (care era prima echipa la 2x2) si Florin si Dani (care erau primii la X1). Mai in fata mai erau doar vreo 4 sau 5 participanti la elita (singuri pe tot traseul). Ne-am tinut destul de mult de ei cat sa-i vedem in fata. 

            Ne-au ajuns Truly cu Marius care alerga si el de antrenament insotindu-l pe Truly (inscris la Elita), o parte din traseu dar care nu vroia sa traga prea tare deoarece si el vine la UTMB si are planuri mult mai ambitioase ca noi acolo (avand o experienta mult mai mare la curse de 100 mile). Am alergat o portiune cu ei, apoi Truly s-a dus mai in fata, i-am pierdut din raza vizuala si pe Dani & Florin si am ramas cu Marius pana aproape de urcarea pe Vistea unde ne-a zis sa-i transmitem lui Truly ca-l asteapta acolo ca e destul de accidentat terenul si nu vrea sa-si forteze picioarele pe coborarea aia. Urcam spre Vistea, ii facem loc lui Gali' care participa la Elita si venea ca o vijelie la vale, apoi Alex Itu si Nicusor Jinga. Intre Vistea si Moldoveanu ne intalnim si cu Radu si Zsolt si apoi si cu Dani si Florin. Ne salutam & felicitam pentru cursa de pana acum si-i dam mai departe. Pe Moldoveanu il gasim pe Bebe Cindreleanul (nah ca l-am botezat) la concursul caruia participasem cu 2 weekenduri inainte si Marmota luase locul 2 la semi-maraton dupa o cursa foarte buna si eu m-am simtit f.bine la maraton. Incepem si noi sa facem cale intoarsa si pe undeva pana in Vistea ne intalnim si cu Mica Ioana si Cosmin Szekely insa eu eram prea atent pe unde calc sa mai fac conexiuni ca si ei sunt la X1 sau ca sunt destul de aproape de noi.

            Incep sa imi simt picioarele destul de obosite pe urcari, mi se mai pun si cateva crampe insa incerc sa le ignor si sa trag cat pot pe unde pot. Incep si mai simt cate o mana pe rucsac care ma impinge cand ma misc prea greu; Marmota, incurajat de "fratii lui", marmotele care fluierau si-l incurajau, ma mai ajuta din cand in cand si pe mine sa tin un ritm constant in urcare. Il aud ca-mi spunea ceva de genul ca a vazut-o pe Mica Ioana in spate dupa cate o panta mai mare de pe care se vedea destul in spate, sa tragem mai tare ca ne pierdem locul 2. La un moment dat auzim in spatele nostru o echipa care vorbea ungureste. Imi spune sa tragem ca si ei sunt cu noi si deja am scazut o pozitie in clasament. Ne tot intrecem cu ei, cand erau ei in fata, cand noi si la un moment dat il aud pe unul dintre ei cum spune ca o sa fie obositi pe Negoiu si ii spun lui Marmota care initial ii intreaba in engleza, dar ei ii raspund in romaneste si ne convingem ca sunt la 2x2 nu la x1, insa Marmota imi spune sa nu slabesc ritmul ca sunt destul de aproape ceilalti (Ioana si Cosmin).

            Abia asteptam sa ajung in saua Capra. Am mai facut urcarea de la podul Giurgiului, panta care o tineam minte de la UTF si cand am ajuns sus, i-am vazut pe la jumatatea pantei si pe urmaritorii nostri. Eram destul de obosit si la fiecare pas in sus ma resimteam. Mai ne intalnim cu echipe care facusera intai Negoiu, mai cu turisti, si uite ca am ajuns si la lacul Capra. Marmota ma intreaba daca am trecut si la dus pe acolo... adevarul e ca la dus eram foarte concentrat sa tin ritmul lui Dani si Florin si nici eu nu am vazut multe locuri pe langa care am trecut. Am inceput sa le vad la intoarcere cand eram obosit. Am dedus ca langa saua Capra trebuie sa fie si lacul Capra si i-am zis sigur pe mine... pai e lacul... Capra, e ok. Am ajuns si in punctul de alimentare din saua Capra unde am baut doar un pahar de apa si a ajuns si echipa din spatele nostru. Am intins-o in jos. Stiam ca mai e doar o coborare (destul de accidentata dar pe care se putea alerga in viteza cu atentie)... ceea ce am si facut. Auzeam betele celor din spate cum "intepau" pietrele si asta ma mana mai tare de la spate. Coboram pe langa turisti, am tras la maxim cum puteam trage pe o asemenea coborare dar nu m-am uitat deloc in spate, insa tot auzeam zgomotul betelor pe piatra si stiam ca suntem urmariti indeaproape. Marmota imi spune ca ne apropiem de asfalt, sa mananc asfaltul cum ajungem. Am inteles ca jos anuntasera ca 2 echipe au ajuns la Capra si se bat pentru locurile 2 si 3 si am vazut si eu apoi de la finish cum se vedeau echipele care coborau in viteza pana la asfalt. Am tras cat am putut de bine si pe asfalt iar pe treptele care duceau la finish am luat Marmota de mana si am urcat cat am putut de repede. Dupa ce am trecut linia de finish nu am mai putut sta in picioare sa-mi puna medalia de finisher si am cazut..., am fortat tare dar s-a meritat. La vreo 30 secunde au ajuns si Ioana si Cosmin - Felicitari! (mai ales ca erau o echipa de mixt insa podiumul era comun pentru ca nu erau destule echipe de mixt cat sa se poata face un podium separat).

            Asadar aici am renascut si acum ~2 ani dar si acum... si cursa asta o sa ma ajute mult la moral si la UTMB-ul care bate la usa :)
          La premierea la care am fost pe primul podium din viata au fost si doi dintre salvamontii care au participat la "re-intrarea mea pe traseul... vietii" :) tin sa le multumesc din nou cu aceasta ocazie pentru tot efortul lor! niste oameni minunati, care isi dedica viata salvarii altora...

            A fost a 11-a cursa pe anul acesta, plus multe antrenamente si urmeaza mult-asteptatul UTMB. Sper sa ne simtim bine acolo, in special Marmota care a avut ceva probleme cu stomacul pe drumul de intoarcere spre Bucuresti, dar sunt sigur ca va fi totul bine si vom incheia si cursa asta cu zambetul pe buze si ar fi "un vis frumos" (pentru mine cel putin) sa putem termina ca la Pirosul de anul trecut toti trei... (Dragonu - Marmota si Tzale).

            In final pun si un filmulet facut cu o drona pe urcarea spre saua Capra. Felicitari organizatorilor pentru un concurs foarte bine organizat!