Uite ca incepu si anul competitional (in materie de maratoane montane) pe care il astept cu nerabdare de la finish-ul MPC 2010. Asadar, sunt abia la a doua competitie de acest gen, maratonul din Piatra Craiului de anul trecut m-a virusat rau de tot. Urmaream un documentar de profil, si cineva zicea: "Once you cross the finish line of a marathon, your life will gonna change forever"... si asa a fost! La MPC am alergat fara sa dau macar o tura de parc inainte... singurul sport pe care il practicam era fotbalul si nu vedeam rostul unei alergari fara minge :) De un an cochetam si cu o scoala de munte care mi-a deschis un apetit fascinant pentru a bate toate coclaurile muntilor. Aici l-am cunoscut si pe Marmota care m-a intrebat daca nu vin cu el la MPC, si i-am raspuns scurt... DA. Tot MPC-ul l-am alergat oarecum intrebandu-ma daca sunt in stare sa fac asa ceva, si nu prea am fortat din aceasta cauza. Am scos vreo 6 ore si 50 si m-am declarat super multumit pentru ca am vazut ca se poate. Anul asta ne-am propus sa alergam la Moieciu, Hercules, Olympus, Bucegi 7500 si bineinteles, prima "dragoste", Piatra Craiului. Asadar demaram "proiectul" si ne inscriem pt. Grecia si la Eco. Ajungem la Moieciu, ne luam "bocsceluta" cu d-ale maratonului, admiram tricoul care e de foarte buna calitate, mergem de ne instalam cortul, o masa pe cinste si pasim cu mari emotii la sedinta tehnica. Intram in atmosfera, ne odihnim de minune (ca de fiecare data) la cort, si dimineata ne aliniem cu avant la start. Desi e destul de frig, prefer pantalonii scurti, sa am mai multa mobilitate. Initial ne asezam destul de bine la start, insa mai vin alti concurenti si se asaza in fata, ceea ce ne impinge pe la jumatatea plutonului. Pentru mine conteaza foarte mult sa fiu cat mai in fata la start. Ajuta mult la moral, iar prima urcare prefer sa nu fortez asa tare pana ma acomodez cu respiratia & stuff. Retin doar ca am mers cat de cat aproape de Marmota, cu care am si facut tricouri inscriptionate printre altele cu "Zen Runners", cum se va chema de altfel echipa noastra la 7500. Pana la primul punct de alimentare insa el ia un pic de avans, si imi e mai bine asa sa pot alerga in ritmul meu. Pe prima coborare insa simt o sageata in glezna la piciorul drept si-mi zic ca nu-i a buna... mai ales ca eu deobicei alerg ca o capra neagra pe coborari, asa ca de data asta imi voi tine atu-ul pentru data viitoare.
Imi propun sa termin cursa si intr-un picior, si cumva acolo...o speranta sa termin si sub 6 ore. Peisajele ma incanta mult si ma ajuta mult sa trec peste durere. Pe ultima coborare a primei bucle, tin minte ca trag tare, tin piciorul un pic stramb, incat sa nu simt impactul dur cu solul, si ajung la finish ok. Incurajarile de pe margine imi dau imboldul de care aveam nevoie si ma infig in prima urcare din bucla a doua. Apoi urmeaza zona psihologica de pe Cheile Gradistei. O urcare aparent usoara de vreo 5 km, pe piatra/asfalt ce-o fi fost, unii "ciobani" conduceau cu viteza pe acolo si ne aruncau tot praful in "freza", crampele incep a-si spune cuvantul si mai toata lumea merge in ritm alert. Nimeni nu forteaza decat pe ici-colo cate cineva, imita alergarea, insa pana sus reusesc sa depasesc cativa concurenti, avant compasul mai mare la mers. Sus e destul de rece insa ma unge la suflet, mai ales ca e si punct de alimentare. Apoi urmeaza iar coborari peste coborari care-l fac pe unul dintre concurenti sa afirme ca asta-i maratonul coborarilor. Ii impartasesc gandurile, mai ales ca imi simt glezna la coborare cum protesteaza vehement.
Ajung si la finish-ul buclei doi, ma intalnesc si cu Foca, care terminand cross-ul se face fotograf, mai intalnesc cativa amici (vechi si noi) care ma incurajaza si intru iar cu avant in urcarea de la bucla a treia. Incep sa imping in bete puternic sa se mai linisteasca crampele, pe undeva pe sus intalnesc o batranica care imparte apa si bomboane la concurenti, apar fulgii de nea care ma fac sa cred ca nu e luna Mai ci vine Craciunul... Ultima urcare incep sa ignor orice crampa, imping in bete si incep sa simt ca se poate orice. De unde pe ultima urcare de la MPC, spre Diana cea nesuferita imi trageam de picioarele cu mainile, acum ma simt ok, ajung sus, apoi trag destul de bine prin padure imprietenindu-ma cu un alt concurent, fortez pentru ultima data la coborarea finala, incurajat de vizualizarea finishului si iata ca termin mult mai bine decat ma asteptam, in 5:55, sub 6 ore si la 10 minute dupa Marmo pe care il credeam cu cel putin 30 min in fata mea.
Atmosfera e superba la un astfel de maraton, intalnesti numai oameni minunati, de munte, iti creste pofta de viata, iti ridici mult standardele, limitele, si poti privi cu mare speranta spre urmatoarea competitie. Mergem apoi cateva zile ca niste pinguini, dar suntem cu sufletul la gura pentru maratonul urmator.
